Terminologia creștină română – origini și semnificație

 Terminologia creştină română – origini şi semnificaţie. Termeni bisericeşti în limbă

Vocabularul religios creștin al românilor s-a format pe parcursul mai multor secole prin interferarea elementelor lingvistice ale grupurilor etnice ce au coabitat pe teritoriul României, fenomen ce a dus la formarea limbii române. Este cunoscut faptul că limba latină a dat baza limbii române la care s-au adăugat elemente de limbă slavă, greacă, maghiară etc. Nu trebuie să uităm nici de contribuția elementului prelatin. Limbajul religios la români este format din elemente provenite din limbile traco-dacă, latină, slavă și greacă, în principal, fiecare limbă din cele menționate contribuind la stabilirea unui lexic ce formează câte un segment important al vocabularului creștin la români. Astfel avem grupul termenilor religioși provenind din traco-dacă și latină – cel mai vechi, conținând termenii fundamentali; apoi grupul termenilor religioși provenind din slavonă – adăugat după venirea slavilor în teritoriile fostelor Dacii și impunerea limbii slavone ca limbă de cult; grupul termenilor religioși provenind din greacă – din aceștia doar câțiva fiind împrumutați în primele secole, ceilalți provenind din greaca medie și neogreacă prin aducerea creștinismului românilor sub hegemonie bizantină; și, mai puțin numeroși, grupul termenilor religioși provenind din maghiară, neglijabil din punctul de vedere al analizei ce urmează.

Consideraţii generale

Stadiul actual al cunoştinţelor privind problema discutată

La începutul cercetărilor româneşti în legătură cu creştinismul nostru (epoca corifeilor Şcolii Ardelene) cuvintele creştine din limbă (atâtea câte au putut identifica ei) au fost singurele argumente pentru existenţa, vechimea şi latinitatea creştinismului la români. Primul care a folosit argumentul lingvistic a fost, se pare, Samuil Micu.[1] În capitolul 4, Despre creştinătatea românilor, paragraful 4 scria: “din obiceiurile şi vorba românilor se arată cât de demult sau creştinat românii”; iar la pagina 197 capitolul Despre Dumnezeu, duhuri şi cele ce se cuvin lor menţionează cuvinte creştine de origine latină. Cuvintele identificate au fost: botez, biserică, duminică, sărbătoare, păresimi. S. Micu a mai revenit asupra problemei într-o lucrare scrisă împreună cu Gh. Şincai,[2] unde la capitolul despre vocabularul românesc şi latinesc menţionează cam aceleaşi cuvinte.

Următorul care s-a ocupat mai profund însă de problemă a fost V. Pârvan.[3] Fără să ştie de cercetările lui S. Micu (care de altfel nu erau publicate; dar lucrarea scrisă împreună cu Gh. Şincai era publicată în 1780 la Viena şi în 1803 la Budapesta) autorul a trecut în revistă, analizând din punct de vedere etimologic şi istoric o serie de cuvinte. Pârvan, necunoscând autorii români mai sus amintiţi şi nici opera lor, a folosit părerile unor lingvişti romanişti ca W. Tomaschek, G. Chiţu, L. Şăineanu, C. Diculescu. Astfel, V. Pârvan a analizat cât a putut de amplu o serie din aceste cuvinte, stabilind istoric etimologia şi chiar data intrării în limbă. Cuvintele analizate au fost biserică, Dumnezeu, duminică, Crăciun, Rusalii, drac, sărbătoare, comândare, mormânt, ajun, altar.

După V. Pârvan s-a mai aplecat foarte serios asupra cuvintelor fundamentale creştine din limbă doar Haralamb Mihăescu,[4] care a cules cuvintele creştine mai ales din inscripţii şi le-a comparat cu cele din limbă nu numai de pe teritoriul daco-roman, dar şi din mediul romanităţii balcanice, dând o imagine mai amplă fenomenului lingvistic creştin la români.

Ulterior lui V. Pârvan au intrat pe masa de lucru descoperirile arheologice cu caracter creştin. Ele au trecut pe primul loc în demonstraţia privind existenţa creştinismului. În demonstraţie s-a trecut la înşiruirea descoperirilor arheologice, cuvintele din limbă urmând ca o încoronare a demonstraţiei. Ilustrative în acest sens sunt două cărţi. Prima este cartea lui I.I. Russu,[5] care a identificat în limbile neolatine un număr de 270 cuvinte din mai multe domenii ale vieţii, între care şi cel creştin. O a doua carte a fost scrisă de Iancu Fischer,[6] care pune în faţă descoperirile arheologice (dintre care nu ştia prea multe) şi apoi le corelează cu cuvintele din limbă.

Cuvintele latine creştine din limbă au mai fost menționate de o serie de autori, dar fără o demonstraţie riguroasă din punct de vedere etimologic sau istoric. Lingviştii români (B.P. Haşdeu, S. Puşcariu, N. Cartojan, T. Capidan) şi străini (C. Jirecek şi C. Tagliavini) au recunoscut de departe fondul creştin vechi din limbă şi l-au apreciat socotindu-l o evidență a unui creştinism iniţial la români.

Constatările finale ale istoriografiei actuale

Analizând nedivizat sau în ordine alfabetică cuvintele creştine din limba română istoricii care s-au ocupat cu creştinismul vechi sau lingviştii care au analizat vechimea cuvintelor creştine au ajuns la concluzii similare: cuvintele creştine existente în limba română actuală ce formează lexicul de bază al credinţei au făcut parte din fondul vechi daco-roman al limbii, format datorită romanizării şi au rămas peste veacuri în fondul principal de cuvinte.

Pârvan, la vremea lui, cunoscând una-două descoperiri arheologice creştine de pe teritoriul Daciei şi fostelor Dacii afirma fără teama de a greşi că singurul izvor sigur pentru creştinismul nostru sunt cuvintele creştine din limbă. Toate celelalte – spunea el – sunt neprecise şi cu valoare îndoielnică. Această din urmă formulare avea o importanţă deosebită la vremea când era proferată, dar cercetările arheologice ulterioare au demonstrat că limbajul creştin al poporului român nu este singurul izvor al informaţiei certe despre creştinătatea primară a românilor.

O metodă de lucru inedită

Studiul nostru și-a propus o structurare sistematică a termenilor religioși creștini ai limbii române. Inițial am întocmit o listă completă, sau cât mai completă a cuvintelor creştine sau de influenţă creştină din limba română cu scopul să stabilim domeniile vieţii sociale şi bisericeşti în care au rămas şi să vedem dacă şi-au păstrat valoarea intrinsecă, respectiv proprietatea iniţială. Analiza limbajului religios al românilor distinge trei straturi lingvistice care s-au topit în acesta.

Întâi este stratul cuvintelor de origine latină, şi acesta este cel fundamental. Toţi termenii care desemnează conţinutul teologic al credinţei la români provin din latină. Acest lucru este de la sine înţeles dacă creştinarea populaţiei de pe teritoriul nostru a avut loc în perioada romană şi imediat post romană. Descoperirile arheologice vin să certifice tot mai mult această aserţiune.

Al doilea strat de termeni religioşi în limba română, ce s-a suprapus peste primul și într-o măsură s-a combinat cu acesta, provine din slavonă, sau vechea limbă bulgară (secolul IX). Termenii ce aparțin acestui suprastrat nu descriu conţinutul teologic al credinţei creştine la români, ci sunt vocabule ce au aproape în exclusivitate de a face cu ritualurile practicate de Biserică. Aceste cuvinte au intrat în fondul religios al românilor după aşezarea slavilor la noi, şi după ce Biserica locală a ajuns sub administraţia slavilor. Implicaţia este că modul de închinare al daco-romanilor a fost foarte simplu, lipsit de ritualism, iar ritualismul ne-a venit odată cu slavii.

Al treilea strat de termeni religioşi în limba română provine din limba greacă şi priveşte organizarea ierarhică a Bisericii. Aceste cuvinte au intrat în limbajul religios al românilor după ce Biserica a ajuns sub administraţie răsăriteană prin bulgari (începând cu secolul XI). Cele trei straturi lingvistice ne arată trei perioade în evoluţia credinţei şi Bisericii vechi româneşti şi ne oferă informaţie solidă cu privire la viaţa religioasă creştină a autohtonilor privind teologia, ritualistica și ierarhia bisericească.

Gruparea termenilor religioși creștini în limba română

Analiza lexicului religios creștin al românilor ne conduce la o observație interesantă și importantă în același timp. Contribuția celor trei limbi (latina, slavona și greaca) nu este egală și nici aleatorie. S-a menționat că limba latină ne-a oferit termenii de bază ai limbajului religios creștin, pe când limba slavonă laolaltă cu limba greacă ne-au oferit termenii secundari ai acestui limbaj religios.

O analiză mai amănunțită revelează însă o categorisire mai precisă a termenilor componenți ai limbajului religios la români. Se poate observa ușor că latina ne-a furnizat termenii dogmatici ai limbajului religios creștin, slavona ne-a oferit termenii ce descriu în mod masiv ritualurile și greaca ne-a definit în principal termenii ierarhiei bisericești. Astfel, limbajul de origine latină și prelatină gravitează spre dogmă și liturghie, limbajul de origine slavonă gravitează spre ritual și monasticism, iar cel de proveniență greacă spre ierarhie și tipic.

De ce sunt aceste observații importante? Știind perioada când s-a codificat fiecare strat lingvistic al limbajului religios al românilor putem trage concluzii cu privire la caracteristicile creștinismului practicat de masele populațiilor ce s-au contopit pe teritoriul României și ne-au oferit astfel componentele vocabularului religios al limbii române.

Paralelismul unor termeni

Dat fiind faptul că româna este o limbă în care s-au interferat contribuțiile mai multor limbi, este normal să avem sinonime care provin din limbile diferite ce au concurat la formarea ei în timp. Cei mai mulți termeni religioși ai românilor provin în principal din latină și din slavă. Este normal să găsim de aceea fenomenul sinonimiei în lexicul religios al românilor cu termeni slavoni, de exemplu, ce se constituie ca un pandant la termeni care provin din latină. Astfel definirea aceluiași concept religios ce și-a impus prezența în dogmatica și ritualistica  grupurilor etnice care s-au contopit în timp pe teritoriul României a fost realizată, în multe cazuri, dinspre fiecare limbă contribuitoare la vocabularul creștin al românilor.

Care sunt termenii teologici de proveniență latină, pe de o parte, și de proveniență slavă, pe de altă parte, care co-există alături unii de alții în limba română în relație de sinonimie și ce informație se poate decela din analiza acestora? Există destule exemple de perechi de cuvinte ce exprimă același concept teologic sau desemnează aceeași practică creștină prin cuvinte de origini diferite și anume, un termen al perechii este latin, iar celălalt este slavon.  Realitatea este că unii termeni provenind din latină au fost dublați de cei slavi, și termenii pereche au persistat în cult, unele din aceste perechi rămânând în uz până în ziua de azi.

În timp, unii termeni religioși, parte a sinonimiilor menționate care au fost mult mai numeroase, au fost eliminați. Astfel se face că avem în limba română concepte religioase ce sunt exprimate exclusiv prin cuvinte de origine latină și concepte ce sunt exprimate exclusiv prin cuvinte de origine slavonă. Ce este iarăși important de menționat e faptul că termenii ce s-au păstrat numai din limba latină descriu concepte dogmatice, în timp ce termenii ce s-au păstrat exclusiv din slavonă descriu concepte ritualistice.

De ce există această situație? Cum se face că termenii slavoni s-au impus în domeniul ritualistic, dar nu s-au impus în domeniul dogmatic? A fost înlocuirea termenilor latini cu slavoni sau slavoni cu latini în aceste domenii un proces aleatoriu, sau pot fi decelate anumite paradigme ale acestui proces de substituire a termenilor latini cu cei slavi și invers?

Anumite observații făcute cu privire la structura limbajului religios românesc ne vor ajuta să înțelegem în ce fel a avut loc substituirea și din care direcție înspre care direcție.

Așa cum am spus, limbajul creştin român este compus din mai multe straturi, dintre care stratul sau palierul principal este de origine latină și prelatină, pe lângă care se află alte câteva paliere secundare, provenite din diferitele limbi care au concurat la formarea acestui limbaj (slavona și greaca, în principal). În paragrafele următoare vom proceda la gruparea termenilor religioşi ai limbii române în mai multe categorii, o încercare inedită care presupune eforturi de elucidare nu atât a etimologiei acestor termeni (deși și stabilirea etimologiei este uneori foarte importantă), cât a filierei prin care au venit în limba română, și a diferitelor faze prin care a trecut creştinismul daco-romanilor în secolele ce au urmat retragerii administraţiei romane.[7]

Listele termenilor religioşi

Listele termenilor religioși grupați în funcție de diferitele limbi din care provin, apoi  categoriile în care pot fi împărțiți acești termeni religioși, distribuția lor în diferitele straturi, cât și natura conceptelor (de pildă, dogmatici sau ritualistici) din diferitele categorii pot să ne ofere informații capabile să indice caracterul credinței creștine din teritoriul Daciilor la diferite momente ale evoluției ei în timp. Iată care sunt limbile ce au contribuit la formarea limbajului religios al românilor și listele cuvintelor provenite din aceste limbi.

LATINAPalierul latin

Stratul principal conținând termenii proveniţi din latină sau prin intermediul latinei

Sunt câteva lucruri care au fost bine stabilite în istoriografia română pornind de la analiza termenilor de proveniență latină. S-a observat, pe bună dreptate, că termenii de proveniență latină constituie fondul lexical principal al limbajului religios la români. Pe baza acestei observații s-au tras concluzii privind timpul pătrunderii credinței creștine pe teritoriul Daciilor și a limbii vorbite de populația ce a fost încreștinată. Faptul că termenii proveniți din limba latină constituie lexicul principal al terminologiei religioase la români este o dovadă peremptorie că credința creștină a cucerit populația Daciilor înainte de venirea slavilor  începând cu secolul VI și de asemenea că populația ce locuia aceste teritorii era latinofonă.  Dar analiza lexicului de proveniență latină mai oferă și posibilitatea de a trage concluzii cu privire la caracterul credinței creștine ce a cucerit teritoriul Daciilor.

În ce priveşte stratul de origine latină, termenii mai cunoscuţi din această limbă care compun lexicul creştin al românilor sunt următorii:

Termeni latini consacrați

ajunare – a ajuna, altar, binecuvântare – a binecuvânta, blestemare –  a blestema, cantor, cârneleagă, câşlegi, cer, colind, comând – a comânda, Crăciun, a crede, credeu, credinţă, cruce, cucernic, cuminecare – a cumineca, cuvios, cuvânt, Domn, duminică, Dumnezeu, Făcătorul, Fecioara, fin, Fiul, iertare – a ierta, închinare, înălţare, îngenunchea, lăsăciune, legământ, lege, Mângâietorul, Mântuitorul, mântuire, naș, orație, paos, păcat, păgân, păresimi, predicare – a predica, purcedere – a purcede, rugăciune, Sângur-Născut, sânt, Scriptură, sărbătoare – a serba, spirit, Testament, Treime, Unul-Născut, veci, veac etc.

Termeni din limba greacă ajunşi în limba română prin filieră latină:

Mihăescu[8] arată 17 astfel de termeni dintre care şapte sunt nume proprii compuse cu prefixul Sân-, de la sanctus. Termenii care nu desemnează nume de persoane sunt: biserică, blestem, a boteza (şi substantive derivate – botez, botezare), creştin, drac, înger, pască, Paşte, preot, sâmbătă.

La aceştia se adaugă alţii ca aler – lerui – ler, Alfa şi Omega, Antichristul, apostol, arhanghel, Biblia, baptisteriu, catihet sau catehumen, Christos, diac sau diacon, diavol, evanghelie, epistolă, hirotonie, idol, martiriu, martor, (cu derivate: mărturie, a mărturisi), piscup (forma arhaică a lui episcop) etc.

Termeni compuși în limba română de origine latină 

Atoate Făcătorul, Atotputernicul sau Preaputernicul  (prefixul „prea” este derivat de unii din latină, de alții din slavonă. Vinereanu arată că prefixul este indo-european fiind prezent atât în latină, cât și în slavonă[9]), Atotştiutorul, Atotţiitorul, Bobotează, fărădelege, împelițare –  a se împelița, împărtăşanie, îndreptare – îndreptățire, îndumnezeire, înmormântare, Întâmpinare, înviere, nelegiuire, Preacurata  etc.

Termeni de origine latină cu o ușoară semnificație religioasă

adevăr, adormire, brâu[10], bunătate,[11] cale, calendar, candelă, car (funebru) – folosit la ceremonii funebre, carte – (de la latinescul charta „hârtie”, „scrisoare”) Cartea Sfântă (daco-romanii aveau cărţi – scrieri şi au continuat să aibă legătură cu scrierea şi cu cărţile în secolele de după retragerea romană din Dacia, altfel ar fi pierdut conceptul. Slavii nu au adus ei Scripturile pe teritoriul Daciei, ci au găsit o populaţie care avea Cartea Sfântă), cast,[12] a cânta, cântare, chemare – (o practică creştină veche prin care oamenii sunt îndemnaţi să adopte credinţa creştină. De aici termenul chemător aplicat celui ce face chemarea la adevăr, la nuntă, etc. Acest termen ne arată că răspândirea credinţei creştine pe teritoriul Daciei s-a făcut prin proclamarea mesajului creştin, şi nu prin creştinarea formală a unor mase de oameni. Mai târziu, după venirea slavilor chemătorul a devenit colăcar, cel care împărţea colaci şi rostea o urare de nuntă), cină (în special în sintagma Cina Domnului), codice, cuvios, cunună, cununie – a cununa, drept – dreaptă, dreptate, făptură,  frate,  frângere, imputare – a imputa, împăcare, Împărăţie, mai ales în expresiile Împărăţia lui Dumnezeu, Împărăţia cerurilor, etc., îndurare, lumânare, Mângâietorul, ospăţ, pace, parabolă, păstor, pâine, părtăşie, priveghere – a priveghea, promisiune,răscumpărare – descumpărare, rău, a scrie, sec (în expresia „de sec”), soră, strigare, suflet, tămâie, ungere, vin. Unii din acești termeni au fost repartizați în grupele ce compun lexicul de origine latină.

Categorii de termeni religioși

Putem efectua o grupare a acestor termeni proveniți din sau prin latină în funcţie de mai multe categorii. Categorisirea ce urmează o vom folosi și la termenii proveniți din celelalte limbi ce au contribuit la formarea lexicului religios al românilor. Această categorisire ne permite să stabilim contribuția fiecărui grup etnic la lexicul românesc cât și centrul de greutate religios al acestora care se stabilește fie în domeniile dogmatic și liturgic, fie în domeniile ritualistic și monahic.

Am oferit o bibliografie pentru termenii ce sunt discutați de lingviști cu privire la etimonul din care provin și înțelesul semantic. Acolo unde originea etimologică nu este chestionabilă sau discutată nu am oferit note bibliografice, deoarece toți autorii și toate dicționarele dau aceeași informație.

Elemente arhitectonice

altar –

(din latinescul altarium)

  1. Un postament construit de obicei din pământ sau din piatră pe care se aduceau diferite jertfe.[13] Folosit apoi în sens simbolic pentru a reprezenta jertfa lui Iisus.[14]
  2. În practicile creştine de după secolul IV desemna partea bisericii separată de naos prin catapeteasmă unde preotul săvârşea parte din liturghie, sau
  3. masa folosită pentru împărtăşanie. Vinereanu arată că a existat o formă românească mai veche, oltariu, altariu care a influențat cuvântul altar în slavonă.[15]

biserică –

(din latinescul basilica, provenind din greacă)

Construcţia unde se întâlnesc creştinii pentru închinare. De la construcție termenul a căpătat o semnificație spirituală, desemnând congregația celor credincioși lui Iisus.[16] Drumul s-ar fi putut să fi fost străbătut și în sens invers, plecând de la denumirea congregației ce se aduna în domus basilicae, o cameră mare a unei case unde se aduna congregația creștină ce a ajuns astfel să fie numită biserică. De la congregație denumirea s-a răspândit ulterior la clădirea oficială unde se întâlnea congregația.[17]

capelă –

(din italienescul cappello.[18] Se pare că numele unor așezări vechi românești demonstrează că românii au avut la începuturi case de închinare numite capele. Termenul s-a pierdut cu timpul, dar numele localităților îi certifică existența în timpurile vechi.[19] Termenul a fost reintrodus în limba română din italiană.)

Biserică mică, o construcție izolată, sau o încăpere într-o clădire mai mare unde se practică închinarea.

templu –

(de la latinescul templum probabil prin filieră franceză, deși termenii românești tâmplă și tâmplar ar indica prezența termenului în limba veche românească[20])

Construcție destinată închinării religioase.

Observații cu privire la termenii ce desemnează elemente arhitectonice

Este evidentă raritatea termenilor latini (doar trei sau patru) ce definesc arhitectura creștinismului daco-romanilor în contrast cu pletora terminologiei de origine slavonă (unsprezece). Termenii de origine greacă naos și pronaos sunt adoptați în limba română din mediogreacă sau chiar mai târziu, din neogreacă. Acest lucru este o indicație a faptului că închinarea daco-romanilor nu se făcea în clădiri impozante cu tot felul de structuri și compartimente specializate, ci în case sau în construcții simple numite biserică. Această observație coroborată cu altele ne permite în final să tragem concluzii majore cu privire la caracterul credinței daco-romanilor.

Elemente dogmatice (sau concepte doctrinare)

aler – lerui – ler – 

(de la ebraismul Alelluiah „lăudat fie Yahweh”, termen adoptat din ebraică în greacă și latină și din latină în limbajul creștinismului primar la români)

Formulă de colindă care la români a însemnat conceptual de slăvire a lui Dumnezeu la întruparea Fiului.

Alfa şi Omega – (din greacă prin intermediul latinei)

Prima şi ultima literă a alfabetului grecesc (simbolizând începutul şi sfârşitul), ale căror denumiri au devenit termeni religioşi în limbajul creştin arătând

  1. Calităţi supreme ale lui Dumnezeu ca şi Începătorul tuturor lucrurilor şi Finalitatea tuturor lucrurilor.[21]
  2. Nume date lui Isus Christos ce arată divinitatea lui şi rolurile ce le are de Originator şi Finalitate a creaţiei.[22]

altar – (din latinescul altarium)

În contextul Noului Testament folosit în sens simbolic pentru a reprezenta jertfa lui Iisus prin care a expiat păcatele oamenilor.[23] Așa cum în urma unei jertfe participanții consumau parte a acesteia, tot așa în creștinism participarea individului este realizată prin acceptarea jertfei lui Iisus ca preț pentru păcate, constituind consumarea jertfei lui Iisus la creștini.[24]

Anticrist –  (din latină, antiChristos, provenind din greacă)[25]

Este denumirea unui personaj ce va face opoziție lui Christos la sfârșitul vremii, dar al cărui spirit se găsește la lucru tot timpul în comunitățile creștine încercând să le corupă de la adevăr şi să le contamineze cu aluatul ereziei.[26]

arhanghel

(deşi unii lingvişti îl consideră un termen venit în limba română prin filieră slavonă,[27] mai degrabă considerăm că a venit din latinescul archangelos, la rândul lui provenind din greacă, cu înțelesul „îngerul de căpetenie”)

  1. Desemnează pe şeful îngerilor, Mihail.[28] Ulterior, în concepţia vulgului, s-a aplicat (plural) la
  2. Una din cele nouă grupuri de îngeri în care i-a împărţit tradiţia populară.

Atotputernicul,[29] Atotştiutorul,[30] Atotţiitorul[31]

Titluri ale lui Dumnezeu derivate din caracteristicile Sale esenţiale. Ele sunt o dovadă a existenţei unei concepţii viguroase la creştinii daco-romani în ce priveşte teologia propriu zisă.

Biblia – (din latinescul Biblia, provenind din greacă, pluralul lui biblion, „carte”),

Sfânta Scriptură, desemnând cele 70 de cărți din cele două Testamente, componente ale Cuvântului lui Dumnezeu, sau numai Noul Testament, care era partea Scripturii definitorie pentru creștini.

binecuvântare, a binecuvânta – (din bine + cuvânta; ambele latine – bene și conventare)

Acţiunea de a rosti cuvinte bune în semn de laudă (la adresa lui Dumnezeu) sau de urare (la adresa oamenilor). Pandantul latin al slavonescului blagosloviti,  și probabil o calchiere după acesta, deși conceptul este foarte posibil să fi existat într-o formă mai arhaică, bunăcuvântare.

biserică – (din latinescul basilica, provenind din greacă)

  1. Instituţia înfiinţată de Iisus Christos în care urmau să fie adunaţi cei care vor crede în El şi în jertfa Sa, ea cuprinzând pe toţi cei mântuiţi.[32]
  2. Se aplică şi local la comunităţile creştine ce se întruneau regulat într-un loc anume.[33] De la desemnarea comunității celor credincioşi (traducerea lui ekklesia), s-a ajuns ulterior să desemneze şi
  3. Clădirea în care se adunau aceştia pentru închinare. Drumul poate să se fi făcut şi invers: denumirea locului de adunare a creştinilor a fost extinsă şi la adunarea propriu zisă. Vulgata folosește termenul ecclesia.

blestemare, a blestema

(din latinescul blastimare sau blasphemare împrumutat de latini din greacă –    βλαςφημέω – verb cu prezență majoră în Scripturi)

Acţiunea de a rosti hulă la adresa cuiva sau cereri de pedepse împotriva cuiva. Este pandantul lui afurisire ce provine din greacă prin slavonă. (Cei doi termeni proveniți unul din limba latină și celălalt din limba slavonă arată că anumiți termeni religioși au  coexistat în limbajul religios al românilor. O interesantă observație este că paralelismul acesta este prezent doar în cazul termenilor dogmatici, ce sunt biblici, și nicidecum al celor nebiblici.)

botezare, a boteza –

(din grecescul baptizo „a scufunda”prin intermediul latinescului baptizo-are. Trecerea de la pt la t este greu de explicat,[34] ceea ce ar putea explica existența unei forme populare a verbului în limba daco-romanilor care nu o cunoaștem astăzi, dar care a rezultat în forma actuală. Părerea că termenul a fost împrumutat târziu din limba italiană este total lipsit de temei.[35] Candrea-Densușianu oferă și termenul botejune care se află și la grupurile etnice sud-dunărene, bătjuni la megleno-români, pătiğune la aromâni, din baptizionem[36])

Acțiunea de a scufunda în apă și a scoate din apă aplicată celor ce doreau să devină creștini, ce simboliza moartea cu Christos și învierea la o viață nouă cu Christos.[37]

botez –

(derivat regresiv din a boteza provenind din grecescul baptizo „a scufunda”prin intermediul latinescului – battizo -are)

  1. Actul de scufundare în apă prin care un adept al lui Christos declară lumii că a devenit ucenicul Acestuia.[38]
  2. Prima taină în Biserica ortodoxă.

catehumen –

(din latinescul catechumenus provenind din grecescul katihumenos. Este inclus în  Dicționarul de arhaisme și regionalisme, dar vechimea în limba română este    neelucidată)

Persoană convertită la creştinism care urma să primească botezul şi de aceea lua parte la catehism, procesul de învăţare a doctrinelor creştine de bază. Are pandant slavon în oglaşenic. Un cuvânt din aceeași rădăcină este folosit în introducerea Evangheliei după Luca (1:4), katehethes „învățătura” primită.

cer – (din latinescul caelum)

Concept ce desemnează

  1. Spaţiul de deasupra pământului, dar şi
  2. Locul prezenţei lui Dumnezeu şi a îngerilor unde vor ajunge cei credincioşi.[39] Vinereanu sugerează un etimon preindoeuropean kai– din care a venit și latinescul vechi coelum, și care este reflectat în mai mulți termeni derivați în diferite limbi indo-europene.[40]

chemare – (de la latinescul clamāre care a dat verbul a chema și derivatele lui)

  1. Concept biblic ce desemnează alegerea cuiva pentru mântuire.[41]
  2. O practică creştină veche prin care oamenii sunt îndemnaţi să adopte credinţa creştină. De aici termenul chemător aplicat celui ce face chemarea la adevăr, la nuntă.[42] Termenul e o dovadă că răspândirea credinţei creştine pe teritoriul Daciei s-a făcut prin chemare la credinţă, prin proclamarea mesajului creştin, şi nu printr-un decret aducător de creştinare formală.

chemător – (derivat de la chemare)

Era termenul cu care erau desemnați cei care chemau la credința creștină în Numele Domnului[43]. Acest termen ne arată că răspândirea credinţei creştine pe teritoriul Daciei s-a făcut prin proclamarea mesajului creştin de la individ la individ, de la o comunitate la alta. Perechea de termeni chemat-nechemat este sugestivă și credem că revelează ceva de la începuturile credinței creștine pe teritoriul românesc. Cel nechemat în limbaj popular este unul ce nu are vocație, îndemânare.[44] Sensul acesta a apărut din realitatea istorică unde unii răspundeau chemării creștine, iar alții nu o făceau, ceea ce înseamnă că rămâneau nechemați.

Mai târziu, după venirea slavilor chemătorul a devenit colăcar, cel care împărţea colaci şi rostea urarea de nuntă care fusese datoria chemătorului înainte. Funcția de chemător se mai păstrează în unele zone cu înțelesul de domnișor de onoare. Există și forma feminină chemătoare ce desemnează pe domnișoara de onoare.[45]

a crede – (din latinescul credere)

Concept fundamental al credinţei creştine desemnând acceptarea adevărurilor revelate (adevăruri legate de Iisus și jertfa Sa) şi rezemarea pe acestea, act ce implica intelectul, simțământul și voința.[46] Evanghelia după Ioan face uz de verbul a crede și de  substantivul credință de nenumărate ori și își încheie mesajul asigurând pe cititorii care cred că au viață veșnică datorită credinței.[47]

credeu, crez, crezământ – (derivare regresivă din crede)

Însumarea dogmelor creştine, corpusul de învăţături creştine însemnate.[48] Palia oferă termenul crezuție în Geneza 32:9.[49]

credinţă – (din latinescul credentia)

Actul de a crede; virtute creştină prin care cel credincios subscrie la învăţătura Domnului Iisus şi trăieşte în conformitate.[50]

creştin – (din latinescul chrĭstĭanus, provenit din greacă)

Adept al lui Christos,[51] ucenic, care după ce a crezut în Christos şi s-a botezat la porunca Acestuia, trăieşte după învăţătura lui Christos. Din el avem derivatele a creştina, a încreştina, creştinare, etc.[52] Faptul că în limba română creștin este sinonim cu bărbat, cu om, dovedește vechimea creștinismului la români, acceptarea credinței lui Christos în vremea când se forma limba română. Sinonimia mai arată că toți bărbații, sau majoritatea mare erau creștini.

a creştina, creştinare –

Acţiunea prin care un individ devine creştin prin credinţă şi pocăinţă mărturisite în botez.[53]

cruce – (din latinescul crux, -cis, -cem[54])

  1. Un instrument de tortură şi execuţie la romani, folosit şi în cazul Domnului Iisus Christos[55], de aceea a devenit
  2. Un simbol al suferinţelor Lui[56] şi ulterior al credinţei creştine.
  3. Semn cu care erau însemnate unele obiecte pentru a dovedi apartenenţa lor la creştinism.
  4. Obiect simbol folosit în slujbele religioase ale unor biserici în diferite ritualuri, cum este Euharistia sau Împărtăşania.
  5. Obiect purtat după secolul V de practicanții religiei creștine cu o pletoră de funcții, de la cea a unei amulete la cea a unui însemn sau a unei podoabe.

cucernic – (derivat din a cuceri, de la latinescul conquerire)

Individul care a fost cucerit la credinţa creştină şi transformat într-un om cuvios, evlavios.[57] Termenul arată că credinţa creştină nu a fost impusă daco-romanilor, ci acceptată prin propovăduire şi persuasiune. Dacă credința creștină ar fi fost impusă prin decrete politice și populația ar fi fost „cucerită” astfel la credința creștină, termenul cucernic nu ar fi avut niciodată semnificația actuală. Daco-romanii au fost cuceriți prin puterea persuasivă a Evangheliei. Cel „cucerit” astfel este văzut în cea mai pozitivă lumină, este evalvios cu adevărat. Termenul include și ideea predării în actul cuceririi, ceea ce amintește de textele biblice ce desemnează pe omul evlavios ca unul ce s-a predat lui Dumnezeu (Romani 12:1 etc.).

cucernicie – (derivat din cucernic)

Evlavie.[58]

a cumineca, cuminecare – 

(din latinescul comminicare – forma vulgară a lui communicare, „comunicare”)

Acţiunea de a primi sau de a da Împărtăşania. Actul de participare la Împărtășanie. Termenul dovedeşte că principal în ritualul împărtăşaniei era comunicarea mesajului creştin, a morţii şi învierii Domnului Iisus Christos. Mai purta numele de Cina Domnului, din latinescul Cenae Domini, amintind de momentul solemn când Mântuitorul a stat la Masa Pascală cu ucenicii Săi (masă ce avea loc noaptea) instituind ceremonialul cuminecării prin explicarea elementelor ce reprezentau trupul și sângele Său oferite lumii ca jertfă pentru păcat. Mesajul creștin este prezent în actul Cinei și trebuie astfel comunicat.

cuminecătură – (derivat din cuminecare)

  1. Ritualul prin care se participă la gustarea pâinii şi a vinului.
  2. Elementele din care se împărtăşesc credincioşii.

Cuvânt – (din latinescul conventum – „înţelegere”)

Concept încărcat de semnificaţie, reprezentând revelaţia divină în scris[59] – Cuvântul lui Dumnezeu, şi apoi pe cea a întrupării Logosului, Cuvântul devenit trup.[60] Adoptarea acestui termen latin pentru a desemna Logosul divin ne arată că Evanghelia a fost înțeleasă de daco-romani, nu adoptată fără comprehensiune.

a cuvânta , cuvântare –

(de la latinescul conventare „a se întruni mereu”. Termenul ne permite o inferență cu privire la adunările creștine timpurii care se făceau regulat și în care proclamarea cuvântului era activitatea cea mai importantă, din moment ce întrunirea a  devenit sinonimă cu cuvântarea.)

A ține un discurs cu caracter religios, creștin.

cuvios – (format din cuveni + os, de la latinescul conveni-re „a fi de acord, a agrea”)  

  1. Cucernic, evlavios, pios. Verbul a se cuveni din care derivă adjectivul are înțelesul de „a fi conform cu cerințele morale”, ceea ce indică o caracteristică a creștinilor daco-romani, aceea de conformare față de cerințelor morale biblice.
  2. Ulterior, sub formă substantivală, a fost aplicat persoanelor bisericești considerate sfinte, de exemplu, călugărilor.

diavol – (din grecescul diabolos – „înşelător”, prin filieră latină, parţial prin slavonă)

  1. Căpetenia îngerilor căzuţi, Satana, Lucifer.[61]
  2. Duhuri în subordinea lui Satana.

Domn – 

(din latinescul Dominus, „stăpân”. Latina secolului I avea forma contrasă Domnus, Domne)

Titlu aplicat lui Iisus Christos după învierea Sa şi înălţarea Sa, ca recunoaştere a divinităţii Sale.[62] Suveran, Stăpân absolut, Divin. Nu este aplicat oamenilor în vorbirea daco-romanilor. De-abia cu apariția statelor medievale termenul a fost aplicat voievodului suprem al țării cu sensul că e suveran.

drac – (din latinescul draco, sau grecescul drakon – „şarpe,” „balaur”)

Fiinţă ce aparţine categoriei demonilor, îngerilor căzuţi. E termenul ales pentru a desemna în limba română veche pe demonii limbii greceşti. Evangheliile îi menţionează mereu.[63] Vulgata folosește termenul daemon. Lipsa acestui cuvânt din limbajul vechi românesc și folosirea termenului drac ne arată că daco-romanii aveau o traducere a Noului Testament diferită de Vulgata, una din multele, nenumăratele traduceri ce circulau în provinciile latinofone ale Imperiului desemnate cu termenul Vetus Itala. Faptul că românii l-au numit pe Diavolul „drac” ne arată că aveau cunoștință de cartea Apocalipsa, singurul loc în Noul Testament unde Diavolul este reprezentat printr-un drac – un balaur.

drept, dreaptă –

(din latinescul directus, uneori şi sub forma dirept, direaptă, traducere a termenului grecest dikaios)

  1. Calitate determinată de poziţia juridică a celui ce a crezut în Iisus Christos; fără vină în faţa lui Dumnezeu.[64]
  2. Calitate determinată de trăirea în integritate, deoarece cel drept a început o viaţă nouă caracterizată de sfinţenie.

dreptate – (derivat din drept sau din termenul latinei populare  directatem[65])

Concept biblic profund ce descrie modul în care Dumnezeul cel drept satisface justiţia divină prin moartea Fiului ce plăteşte pentru păcatele oamenilor şi astfel poate acorda iertare celui păcătos, El însuşi rămânând drept.[66] Coresi folosește termenul derepție (Psalmul 97:9) și Palia folosește termenul îndrept (Geneza 37:7). Cea mai veche traducere a Noului Testament (Bălgrad 1648) foloseşte acest termen pentru a desemna conceptul dikaiosune din limba greacă (dereptate). La fel o face Biblia de la Bucureşti din 1688 (direptate).

duminică – (din latină, dies dominica– „ziua Domnului”)

Ziua dintâi a săptămânii de închinare a creştinilor, ziua în care a înviat Iisus Christos, şi de aceea celebrată de creştini.[67] Păstrarea acestei denumiri la români pledează pentru realitatea istorică în care creștinii primari se închinau în prima zi a săptămânii. Nu Conciliul de la Niceea a decis închinarea în ziua dintâi, ci această practică încetățenită a creștinilor a dus la certificarea ei la Conciliu.

Dumnezeu – (din latinescul Domine Deus)

Apelativul folosit de daco-romani pentru fiinţa supremă, Creatotul, Susţinătorul şi Mântuitorul nostru, cel manifestat în trei persoane, Tatăl, Fiul şi Spiritul Sfânt. Faptul că daco-romanii au adăugat înaintea lui Deus (vezi Dieu, Dios etc. în alte limbi romanice) cuvântul Domine pentru a desemna divintatea creștină dovedește reverența profundă a acestora față de Dumnezeu.

Evanghelie, Vanghelie  –

(din grecescul euangelie prin latină evangelie şi parţial prin slavonescul evangelije)

  1. Vestea Bună adusă de Iisus Christos[68] şi centrată în Iisus Christos,[69] care a fost răspândită de creştini în toată lumea.
  2. Fiecare din cele patru scrieri care deschid Noul Testament şi prezintă viaţa, moartea şi învierea lui Iisus Christos.

epistolă –

(din latină ce l-a preluat din greacă epistole – „scrisoare”; posibil din greaca medie[70])

Scriere apostolică (fiecare din cele 21 de scrisori cu acest titlu din Noul Testament, scrise de apostolii Pavel, Petru, Ioan, Iacob şi Iuda).

Făcătorul – (derivat din verbul latinesc face)

E un apelativ al lui Dumnezeu prin care este descrisă poziţia lui de Creator. Făcătorul cerului şi al pământului este o expresie foarte des folosită în discursul religios popular.

fărădelege – (termen compus din trei cuvinte cu înţeles evident)

Concept care defineşte păcatul ca fiind abatere de la lege.[71] Unii lingviști consideră termenul românesc o calchiere după un termen slavon,[72] dar conceptul românesc pare a fi o traducere a celui grecesc de anomia unde nomia  este lege, și a este privativ. Dacă acesta este cazul, avem din nou un exemplu al felului în care daco-romanii și-au creat termeni teologici traduși direct din greaca Noul Testament în limba latină vorbită de populația provinciilor dacice.

Fecioară – (din latinescul fetiola[73]fată virgină)

E un apelativ folosit în cazul Mariei, mama lui Iisus.[74] A se observa că daco-romanii nu au adoptat termenul general al vorbitorilor de limbă latină din Apus, unde s-a încetăţenit Virgo (există şi în limba română o fromă veche Vărgură care nu arată în nici un fel influența limbajului creștin vestic). De asemenea, acest apelativ din latină nu are încărcătura celor provenite din slavonă (încărcătură nebiblică, adăugată după secolul IV ca să justifice închinarea la Maica Domnului – Panaghia, Precista etc.), ci este simplu o indicație a virginității ei la vremea când a rămas însărcinată cu Mântuitorul prin agenția Duhului Sfânt.[75] Nici teologia apuseană cu limbajul specific divinizării Mariei nu se regăsește în limba română veche. Românii aveau termenul Domn pentru Dumnezeu și pentru Iisus Christos. În limbajul religios al daco-romanilor el nu a fost aplicat Mariei, așa cum s-a întâmplat în Apus, unde avem termenul Madona, Notre Dame etc., dovadă a absenței influenței teologiei apusene la daco-romani.

Fiul –  (din latinescul filius, -um)

Persoana a doua a Sfintei Treimi, Cuvântul întrupat, folosit în sintagme foarte des uzitate în Noul Testament ca Fiul lui Dumnezeu, Fiul Omului, Fiul lui David, etc., desemnându-l pe Iisus Christos.[76]    

grație – (de la latinescul gratis –em[77])

Desemnează darul gratuit al lui Dumnezeu materializat în iertare și mântuire. Că românii au avut o formă arhaică a acestui concept o dovedește prezența unei forme diminutive în Biblia de la București din 1688 unde găsim termenul grătioară la Exodul 30:3. De asemenea există toponime ce certifică prezența conceptului la români la vremea când ungurii au adus Ardealul sub control. Astfel, avem comuna Sângerița, Sân-Ghirița (în maghiară Szentgerice) din zona Târgu-Mureș menționată la 1332 în expresia sacerdos de Sancta Gerecia (Gracia), iar la 1334 ca Sancta Gratia.[78] Faptul că este numită întâi ca Sancta Gerecia și numai ulterior ca Sancta Gratia este un posibil indiciu că numele corect în limba latină a fost reconstituit după cel popular ce a păstrat în memorie grația divină adusă de Domnul Iisus.

idol – (din greacă eidolon, prin latină idolus, ulterior cu influenţă slavonă idolŭ)[79]

  1. Chip (de obicei cioplit) de oameni, animale, păsări, etc., care reprezenta o zeitate căreia i se aducea închinare.[80]
  2. În concepția populară mai are și înțelesul de demon, ceea ce este explicabil din moment ce apostolul Pavel precizează că în spatele idolilor stau duhurile rele[81]. Asocierea în limbajul religios popular al idolilor cu dracii este o dovadă că daco-romanii aveau o concepție biblică despre idoli, despre reprezentările materiale cărora li se aducea închinare și venerație.

a ierta, iertare – (din latinescul libertare)

Acţiunea de a absolvi de vină pe baza sacrificiului lui Iisus pe cruce, în urma credinţei manifestată de cel ce doreşte iertarea.[82]

a împăca, împăcare – (de la latinescul impacare > pacāre)

Acţiunea de reconciliere dintre om şi Dumnezeu pe bazele oferite de Dumnezeu în jertfa

Fiului Său şi apropriată prin credinţă.[83] În țările Apusului s-a impus termenul reconciliatio cu înțelesul de reconciliere, a face bun din nou, a repara, a restabili raporturi de înțelegere. La daco-romani s-a impus cel de împăcare. Se prea poate ca acest termen să fi fost folosit în teologia daco-romanilor cu sens polisemantic, incluzând și pe cel de expiere. Studii ligvistice recente susțin că termenul ispășire provine nu din salvonă, așa cum s-a susținut multă vreme, ci din traco-dacă. În Apus termenul care a fost dedicat pentru plată a păcatelor prin jertfă a fost cel din latina târzie propitiation > propitiātiō – care în țările catolice, alături de expiatio, a furnizat conceptul de ispășire. Chiar dacă termenul împăcare nu are și sensul de expiere, el face aluzie la jertfa Mântuitorului prin care s-a realizat reconcilierea omului cu Dumnezeu.

împărtăşanie – 

(termen compus provenind din latinescul partem de unde avem parte,  părtaş, șiderivatele împărtăşi, împărtăşanie, împărtăşire)

Cuminecătură, Euharistie, Cina Domnului. Conceptul reflectă învățătura biblică oferită de apostolul Pavel la 1 Corinteni 10:18 unde ni se spune că cei ce participă la jertfe sunt în părtășie cu altarul, cu ceea ce a fost jertfit.

împelițare, a se împelița – (de la latinescul pellis „piele” cu prefixul în)[84]

Este termenul ce descrie actul prin care Christos, Fiul lui Dumnezeu a luat trup uman.[85] Pandantul slavonescului întrupare.

împutare,a împuta –

(de la latinescul imputo –are.[86] Rosetti arată că la români termenul are înțeles diferit de cel din alte limbi romanice din Apus. În română are sensul de „a atribui”, pe când în celelalte limbi romanice, ex. franceza, are sensul de „boucher, tamponner, bourrer, greffer”[87])

Acțiunea prin care păcatele oamenilor au fost puse în socoteala lui Iisus Christos și el a plătit pentru păcatele noastre, iar dreptatea lui a fost pusă în socoteala noastră așa că noi suntem total acceptați de Dumnezeu. Este un concept juridic aplicat în Noul Testament relației dintre Iisus Chrisos și omul păcătos explicând temeiul juridic al teologiei substituirii, a faptului că Iisus Christos ni s-a substituit în moarte. Lucrul acesta a avut loc deoarece păcatele noastre i-au fost imputate lui. În schimb, prin credință dreptatea lui ne-a fost imputată nouă.[88] Astfel, păcatele noastre au fost imputate lui Christos, iar ascultarea și perfecțiunea lui ne-au fost imputate nouă.

închinare –

(din latinescul inclinare, deși s-a emis și ipoteza provenienței din cuvântul chin a cărui etimon este considerat latinescul penum -pinum[89])

Acţiunea de manifestare a evlaviei şi de adorare a divinităţii manifestată fizic prin aplecare.[90]

îndreptare – (de la latinescul directare sau de la indirectare)

Act divin prin care Dumnezeu declară drept pe cel păcătos în urma credinţei în jertfa Mântuitorului divin.[91] Noul Testament de la Bălgrad folosește expresia în textele ce abordează problema îndreptățirii celui credincios, îndereptare, iar Biblia de la București la fel, folosește în principal aceeași expresie, îndireptare, îndireptează etc.[92]

îndumnezeire – (termen compus din dumnezeire + prefixul în)

Divinizare, zeificare. Concept vehiculat de teologia răsăriteană descriind rezultatul mântuirii aduse de întruparea lui Dumnezeu prin care omul este ridicat la nivelul lui Dumnezeu. Nu știm cât de vechi este, dar se pare că este un termen creat de teologia elaborată a vremii apropiate de timpul nostru.

îndurare – (de la latinescul indurare –  „a se întări”[93])

Acţiunea bunătăţii lui Dumnezeu prin care El manifestă milă faţă de păcătos oferindu-i în dar mântuirea cu regenerarea.[94] Îl găsim la Coresi îndurătură (Cazania 1589, 401), la Dosoftei (Psaltirea, 253).[95]

îngenuchia – îngenunchia – (probabil din ingenuculare, la Densuşianu[96] şi Puşcariu)[97]

A se închina cu genunchiul la pământ.[98]

înger – (din latinescul angelus, provenind din greacă anghelos)

Fiinţă spirituală ce aparţine unui grup foarte numeros împărţit în mai multe clase. Îngerii sunt duhuri create de Dumnezeu pentru a sluji atât lui Dumnezeu cât şi oamenilor.[99]

a învia, înviere – (din latinescul vivere cu prefixul în[100] sau din latinescul invivare[101])

Acţiunea de a readuce la viaţă pe un decedat. În corpusul de doctrine creştine, învierea are un loc central afirmând (după modelul învierii lui Iisus Christos) readucerea la viaţă într-o formă superioară, glorioasă, a celor ce au crezut în Iisus.[102] Conceptul român ce desemnează ridicarea din mormânt a lui Iisus Christos nu este nici cel grec anastasis, nici cel latin încetățenit în Apus, resurrectio, o indicație a lipsei de legătură teologică cu cele două emisfere ale Imperiului târziu.

lăsăciune – (de la latinsecul laxatio, -onem, „ușurare”„relaxare”[103])

Termenul desemna la vechii români iertarea păcatelor. Înțelesul este de a lăsa nepedepsit, a nu ține în socoteală păcatele. Acest termen înlocuiește pe clasicul relinquere. E folosit în limba latină de Ciprian cu acest înțeles.[104] Vedem în această informație că termenii vehiculați de daco-romani erau, într-o măsură, similari cu cei vehiculați în altă parte a Imperiului, și anume în Nordul Africii. Există și alți termeni comuni celor două regiuni în opoziție cu termenii folosiți în regiunile Vestice ale Europei. Termenul este sinonim cu un altul latin, iertare, dar înțelesul lor nu este deplin congruent. Lăsăciune arată un aspect al mântuirii, și anume de neimputare sau de nesocotire a păcatelor în seama celui ce a păcătuit. Iertarea arată un alt aspect, și anume libertatea ce o primim prin jertfa Mântuitorului.

lăudăciune – (de la latinescul laudatio, -onem[105])

Luadă adusă lui Dumnezeu. Termenul este o formă arhaică construită la fel ca în cazul lui rugăciune, și care desemnează lăudarea lui Dumnezeu în termeni generali, fără a denumi tehnic felurile de laudă la adresa lui Dumnezeu. Observația este de natură să ne arate că în timp ce daco-romanii aveau termeni generali pentru activitățile de închinare, slavii aveau termeni tehnici pentru fiecare activitate liturgică sau ritualistică. Astfel, slavii aveau mai multe feluri de cântări de laudă, fiecare cu numele ei și cu locul ei în închinare; ei aveau mai multe feluri de rugăciuni, fiecare cu numele ei și cu locul ei în liturghie, etc. Se înțelege din această observație că libertatea și simplitatea închinării la daco-romani a fost înlocuită cu ritualistica precisă și încărcată a slavilor.

legământ – (de la latinescul lĭgamĕntum[106])

O relaţie sau înțelegere dintre două părţi prin care cele două entități se angajează să îşi facă bine reciproc. În limbajul biblic este termenul ce desemnează două angajamente numite  Vechiul Legământ şi Noul Legământ. Legământul Vechi se bazează pe promisiunea omului că va împlini cerinţele lui Dumnezeu pentru a fi binecuvântat.[107] Legământul nou se bazează pe promisiunea lui Dumnezeu că va pune în cei credincioşi o inimă nouă şi le va ierta păcatele pentru totdeauna.[108] Termenul se găsește în scrierile lui Dosoftei și Dimitrie Cantemir.[109]

lege – (de la latinescul lex, legis, acuzativul legem)

Termen popular ce descria credinţa creştină a majorităţii populaţiei latinofone de pe teritoriul Daciei. Este o indicaţie că această populaţie avea preceptele lui Iisus Christos[110] ca fundament al convieţuirii sociale după retragerea administraţiei romane.  Este de asemenea un indicativ al prezenței la daco-romani a teologiei latine, care spre deosebire de cea grecească. În timp ce teologia răsăriteană ce punea accentul cu preponderență pe aspectul moral al dreptății, teologia apuseană punea accentul pe aspectul forensic al dreptății. Limbile romanice ale Apusului folosesc termeni derivați din fides pentru a descrie credința.[111] Expresia leges cresteanorum se află în CIL III, 13124,[112] ceea ce dovedește că acceptarea credinței creștine aducea norme noi de conviețuire observate la fel ca și legile societății.

martiriu – (de la latinescul martyrium)

Tortură sau supliciu aplicat creştinilor în persecuţiile primelor secole care de multe ori se sfârşea în moartea acestora.[113]

martir – (de la latinescul martyr din greacă[114])

Cel care suferă pierderea vieții în urma mărturiei că este un urmaș al lui Christos.

martor – (de la latinescul martyr[115] sau latinescul vulgar martur,[116] ambele din greacă)

Persoană care a asistat la un eveniment ce trebuie stabilit din punct de vedere legal.[117] Aplicat lui Christos,[118] şi ucenicilor Săi ce L-au văzut înviat,[119] şi apoi creştinilor ce susţineau credinţa lor în Iisus Christos în faţa persecuţiilor la care erau supuşi.[120] De la acest termen avem derivați ca mărturisitură (Coresi, Caz. 1581, 495) și mărturiseală (D. Cantemir, Ist. Ier. 118[121])

Mângâietorul –

(derivat regresiv de la mângâiere de la latinescul manganiare[122] la rândul lui provenind din verbul grec manganeuo „a folosi băuturi fermentate” de unde sensul de suspendare a suferinței și întristării)

Nume sub care este desemnat Spiritul Sfânt de către Iisus în Evanghelia lui Ioan în Discursul din Camera de sus (Ioan 14:17, etc.). Este folosit în Palia de la Orăştie (1581), în Noul Testament de la Bălgrad (1648) şi în Biblia de la Bucureşti (1688), ceea ce arată vechimea termenului.

mântuire, a mântui –

(termen compus din cuvintele latine manes „suflete” și tueor-tueri „a păstra”.[123]  Alţii consideră că provine din maghiarul menteni din ment „liber” – a se vedea discuția termenului la suprastratul maghiar.[124] În maghiară etimonul are sensul de a elibera. Dar în limba română cuvântul are sensul de a termina, de a duce la bun sfârșit[125])

Acţiunea de salvare a omului din păcate prin credinţa în sacrificiul Mântuitorului care s-a întrupat, a plătit prin moarte preţul salvării şi a înviat ca dovadă că preţul a fost acceptat de Dumnezeu Tatăl.[126] Mântuirea cuprinde nu numai iertarea păcatelor, ci şi o viaţă nouă, eternă, cu toate privilegiile cerului.[127]

Mântuitorul – (de la a mântui)

Titlul dat lui Iisus Christos, cel care a săvârşit răscumpărarea omului.[128] Din moment ce Dumnezeu este numit în mod exclusiv Mântuitorul oamenilor,[129] rezultă că aplicarea titlului de Mântuitor lui Iisus Christos este o dovadă a divinităţii Sale.[130]

mesereare – (de la latinescul mĭserēre)

Este un termen arhaic, reminiscență de la o expresie ce înseamnă „Doamne ai milă”. E cert că a existat în terminologia latină creștină a daco-romanilor, din moment ce avem termenul measer „sărac, mizerabil” (de la latinescul mĭser) prezent în Psaltirea Scheiană și în scrierile lui D. Cantemir.[131] De asemenea exista termenul popular meserernic „vrednic de milă” întâlnit la Cipariu și alți transilvăneni.[132]

pace – (de la latinescul pax, pacis)

  1. Non-beligeranță, starea ce urmează după eliminarea conflictului dintre Dumnezeu și cel păcătos în urma acceptării prin credință a sacrificiului lui Iisus de către cel din urmă.[133]
  2. Salut al celor ce cunoșteau reconcilierea cu Dumnezeu pe baza credinței în Iisus folosit frecvent în formula de urare făcută la începutul epistolelor pauline.[134]

paradis –

(din latinescul paradisus luat din grecescul paradeisos, la rândul său provenind din persană și semnificând „grădină, parc”. Cei mai mulți lingviști îl consideră ca provenind din franceză, dar nu este imposibil să fi fost păstrat în limba română încă din antichitate știind că era prezent în greacă și latină, și în forme tracice provenind din limba veche indo-europeană, deși nu este consemnat în scrierile vechi române. Așa de exemplu, Vinereanu oferă termenul pairi-daeza din limba avestică ce are înțelesul de „loc închis” „țarc” arătând înrudirea cu tracicul –dizos, -diza, din pre-indo-europeanul dheigos „zid”. Noul Testament de la Bălgrad și Biblia de la București au termenul rai pentru grecescul paradeisos)

Locul de odihnă a celor mântuiți.

Paraclet

(de la grecescul Paracletos – cel chemat pentru asistență – prin latină?; „Apărător, Avocat, Ajutor”)

Nume cu care Mântuitorul Îl desemnează pe Spiritului Adevărului, sau Duhul Sfânt la plecarea sa dintre ucenici (Ioan 14:16). Paracleu, sau paraclet în vorbirea populară înseamnă cineva sau ceva ce te apără, posibil indiciu că daco-romanii au avut acestă denumire biblică pentru Spiritul Sfânt.

păcat – (din latinescul peccatus)

Concept ce desemnează culpabilitatea omului înaintea lui Dumnezeu datorită încălcării legii divine și a comiterii a ceea ce este fărădelege. Toate conotațiile seculare provin din cea religioasă la români.

păgân – (de la latinescul paganus „locuitor al satului”)

Persoană care nu a acceptat credința creștină, ci a rămas închinător la idoli. Practicant al unei religii diferite de cea creștină. Termenul arată că peste tot în Imperiul Roman credința creștină a fost acceptată inițial la orașe, satele continuând să fie ne-creștine pentru o perioadă. Termenul este folosit de Biblia de la București din 1688 în Leviticul 20:12, ca adjectiv, păgânești.

pângărire – (format din păgân)

Înțelesul actual este acela de „murdărire” sau „întinare”, dar la formarea sa termenul a însemnat întoarcerea la idolatrie, la păgânism. Lucrul acesta ne arată că acceptarea credinței creștine nu a fost liniară, într-o singură direcție, ci cu convulsiuni, unii creștini abandonând credința s-au întors la păgânism din diferite motive, printre care fiind și persecuția.

Preacurata – 

(compus din prea- prefix indo-european[135] și curat de proveniență latină. Densușeanu, Pușcariu consideră prefixul de origine latină,[136] pe când Vinereanu susține că este explicabil atât în română cât și în limbile slave printr-un radical pre-indo-european.)[137]

Apelativ al Mariei, mama Domnului Iisus, arătând condiția ei curată înaintea lui Dumnezeu, dar și tendința de a o ridica deasupra celorlați oameni după ce a fost declarată „Născătoare de Dumnezeu”. Pandantul latin al lui Precista, termenul slav cu exact aceeași valoare semantică. De fapt Preacurata a fost format prin calchiere după termenul slavon Precista, o posibilă indicație că daco-romanii nu l-au avut înainte de venirea slavilor.

a predica –

 (de la latinescul praedicare care provine la rândul lui din dicere „a arăta, a           spune”.)

A explica de la amvon Scripturile.

promisiune –

(derivat al verbului a promite de la latinescul pro- mittere „a trimite„; probabil din franceză, promission)

Făgăduință sfântă. Conceptul desemnează angajamentul solemn făcut de Dumnezeu de a da omului un mântuitor și de a oferi odată cu acesta o serie de binecuvântări.  Promisiunile lui Dumnezeu sunt obligații pe care Dumnezeu și le asumă în folosul credincioșilor săi. Ele sunt adevărate și se vor împlini cu credincioșie pentru cei care acceptă pe Mântuitorul anunțat și oferit în persoana Domnului Iisus. Este pandantul latin al conceptului de origine maghiară făgăduință. Cât de vechi este în română?

purcede – (de la latinescul procedere)

Este verbul care în limbaj doctrinar bisericesc descrie relația Duhului Sfânt cu Tatăl în conformitate cu învățătura Mântuitorului.[138]

răscumpărare –  

(din cumpăra, provenind din latinescul comparare, + prefixul răs;[139] În Palia îl găsim ca descumpărăciune la Exod 30:12, 15; descumpărare în Noul Testament de la Bălgrad, 1648).

Actul îndeplinit de Iisus pe cruce când a plătit pentru vinovăția noastră pentru ca noi să fim eliberați din robia păcatului și să devenim din nou proprietatea lui Dumnezeu.[140]

rău – (de la latinescul reus „acuzat”, „vinovat”)

Concept moral ce descrie condiția neadecvată a unei făpturi sau a unui lucru. Ticălos, reprobabil.

a (se) ruga – (de la latinescul rogare)

Acțiunea de adresare a Divinității.

rugăciune – (de la latinescul rogatio, -onis sau rogationem)

Act religios prin care închinătorul se adresează Divinității în adorare, mulțumire,             cerere, mijlocire etc.

Scriptură – (de la latinescul scriptura)

Termen cu înțeles de scriere ce a ajuns să desemneze colecția scrierilor sfinte creștine ale Vechiului și Noului Testament.

sâmbăta –

(de la latinescul sambatum[141] la rândul lui din grecescul sambatos. Nu este posibilă proveniența din slavonă după cum susține Ciorănescu.)

Ziua a șaptea a săptămânii.

Prin denumirile ce le-a adoptat și prin concepțiile populare pe care le-a dezvoltat teologia românească demonstrează o opoziție și o tensiune între cele două zile de închinare prezente în creștinismul incipient. În timp ce unii creștini evrei continuau să se închine sâmbăta, creștinii dintre popoarele Imperiului au adoptat ziua dintâi a săptămânii, pe care au numit-o duminica „ziua Domnului”, ca zi de închinare. Conflictul între evrei și creștini a avut loc nu numai în ce privește problema stabilirii identității lui Iisus, ci și în privința zilei de închinare ce trebuie observată de închinătorii adevărați ai Dumnezeului biblic. Evreii au menținut sabatul, ziua a șaptea, iar creștinii au menținut ziua dintâi, duminica.

Faptul că în concepția populară Sâmbăta este o zi nefastă (de aici expresia „a purta sâmbetele cuiva”) ne arată că adoptarea denumirii de sâmbătă la români este foarte veche, din vremea conflictului dintre evrei și creștini pentru stabilirea zilei de închinare, care a avut loc în primele două secole creștine. De asemenea, mitologia populară românească evidențiază aceeași respingere a zilei a șaptea din moment ce zâna care reprezintă această zi, Sâmbăta, este una rea, spre desosebire de personificările celorlalte zile, Sfânta Vineri, Sfânta Miercuri și Sfânta Duminică.

Sângur-Născut – (derivate din termenii latini singulus și nascere)

Concept aplicat lui Iisus Christos pentru a descrie relația lui unică și specială cu Tatăl Ceresc.[142]

sânt – (dela latinescul sanctus)

Adjectiv aplicat de Biblie lui Dumnezeu și apoi, prin extensiune, celor ce sunt puși de o parte de Dumnezeu pentru mântuire. Calitatea de nevinovat, pur. Omul sfânt are calitatea de nevinovat. Termenul s-a păstrat mai ales în compoziție cu nume proprii, ca de exemplu Sântana, Sântilie, Sâmpietru, Sângiorz, Sântion, Sântoader etc. Termenul de origine latină a fost înlocuit de cel de origine slavă sfînt. Este demnă de semnalat  observația că în lexicul religios al limbii române nu s-a păstrat forma verbală a conceptului de origine latină „a sfinți”. În timp ce Noul Testament aplică acest verb persoanelor ce sunt în viață și practică credința creștină,[143] și foarte rar lucrurilor,[144] ritualismul slavon, care s-a impus după venirea slavilor pe teritoriul Daciilor, îl aplică nu credincioșilor vii, ci celor decedați și lucrurilor , ceea ce, probabil, explică dispariția verbului de origine latină care este cert că a existat la începuturile credinței creștine printre daco-romani.

spirit –

(de la latinescul spiritus care se susține că a venit în limba română în secolul XIX.[145] Totuși, o formă derivată din latină trebuie că a fost prezentă în secolele ce a precedat venirea slavilor deoarece avem conceptele populare spirituș sau spiriduș).

  1. Duh, suflet. Entitate nematerială.
  2. Strigoi, stafie, fantomă.

Expresia dogmatică Spiritul Sânt (de la Spiritus Sanctum) a fost înlocuită după venirea slavilor cu Duhul Sfânt.

suflet – (de la latinescul sufflitus)

Partea imaterială a omului de origine divină care dă personalitate nemuritoare ființei umane, în sensul că sufgletul continuă să existe şi să fie conştient după decesul fizic.

Testament –

(de la latinescul testamentum. DER[146] îl socotește că a apărut în limba română în secolul XVII, dar această asumpție se bazează pe faptul că atunci a fost tradus Noul Testament în limba română și așa este certificat, ceea ce nu înseamnă că atunci a fost împrumutat din latină.[147])

Concept prin care ni se desemnează cele două părții ale Sfintei Scripturi, Vechiul Testament și Noul Testament. Este un termen legal ce descrie un legământ prin care se lasă bunurile după moarte. Ideea este că Dumnezeu a oferit în Iisus Christos un alt legământ, deosebit de cel vechi, pentru cei ce cred în jerfa Fiului Său.[148]

Treime – (de la latinescul trei plus sufixul -ime)

Termen ce desemnează pluralitatea persoanelor din ființa Dumnezeirii. Este specific limbii române, și este o dovadă că limbajul religios al daco-romanilor nu a fost formulat oficial de Biserica Apuseană unde s-a încetățenit latinescul Trinitas, -atis. Iarăși, acest termen latin există paralel cu cel slav, Troiță.

țintirim –

(de la latinescul coementerium la rândul lui provenind din greacă, koimētērion, de la verbul koimaō „a se culca, a adormi”. Ciorănescu consideră că termenul cimitir are provenineță italiană, cimiterio, iar forma veche din secolul XVIII, chimitir, provine din neogreacă, komētērion.[149] De asemenea, Ciorănescu consideră că termenul țintirim provine din ungurește cinterem, care l-a preluat din latină.[150] De fapt ambele forme chimitir și țintirim sunt românești și vechi, apărând în limba română direct din latină. Megleno-românii au chimitiriu, și românii din Oltenia și Muntenia folosesc același termen, chimitir.[151] Românii din Transilvania folosesc termenul puțin schimbat prin fenomenul de inversare a unor silabe. Împrumultul nu a fost din limba maghiară în limba română, ci invers, ungurii preluând termenul de la români)

Locul unde se îngroapă morții. Etimologia cuvântului este foarte interesantă și demnă de a fi consemnată din punctul de vedere al teologiei creștine. Literal cuvântul coementerium înseamnă „locul unde dorm, dormitor” lăsând să se înțeleagă că creștinii nu mor prin deces, ci adorm. Cum s-a ajuns la acest înțeles? Mântuitorul nostru a folosit verbul „a adormi” atunci când s-a referit la decesul celor credincioși.[152] Creștinii au refuzat să numească locul înmormântării cu termenul grec consacrat necropolis „orașul morților”, și au preferat termenul koimeterion. Termenul a fost generalizat în Imperiu peste tot. Îl găsim prezent în toate limbile popoarelor Imperiului cucerite la creștinism în primele secole.

umilire, a se umili –

(de la latinescul humilis. Proveniența slavonă din umiliti „a se căi” [153]este improbabilă. Sesizând incongruența semantică Scriban propune slavonescul umaliti „a micșora”[154] dar este mult mai corect să asumăm că slavii l-au împrumutat din străromână.[155])

Acțiunea de smerire.

ungere – (de la latinescul ungere)

O realitate reprezentată simbolic de acțiunea vărsării uleiului pe capul credincioșilor ce semnifică prezența și acțiunea Spiritului Sfânt în viața credincioșilor concretizată în iluminarea înțelegerii Scripturilor.[156] Ungerea creştină mai semnifică şi faptul că cei ce au crezut în Iisus Christos au primit statutul de preoţi şi regi, ambele categorii fiind puse în funcţie prin dedicare cu ungere.[157] În conformitate cu Scripturile ungerea nu este o taină. Nu este numită taină în nici un text al Scripturii. A fost însă transformată într-o taină în momentul în care Biserica a trecut la sacerdotalism, începând cu secolul IV.

Unul-Născut – (expresie derivată din cuvintele latine unus și nascere)

Sintagmă prin care românii au exprimat conceptul unicității lui Iisus Christos ca Fiu al Tatălui ceresc surprins în grecescul monogenes.[158]

veci, veac –

(de la latinescul vecius = vetulus;[159] DEX susține proveniența slavă. E latin, dar pronunția a fost influențată de termenul slav věkŭ  – secol)

Interval de timp îndelungat. Folosit în expresii care indică ideea de eternitate. Creștinii au făcut deosebire între Veacul de acum și Veacul viitor inaugurat de Venirea a Doua a Domnului Iisus.

Vergură

(de la latinecul virgo, evident printr-o formă populară ce a dat cuvântul în română)[160]

Epitet ce o descrie pe Fecioara Maria. Iarăși, putem observa că deși cuvântul românesc provine din acelaşi etimon care a dat termenul și în limbile Apusului, forma în limba română este diferită de cea oficializată în Apus.

Observații privind termenii dogmatici de proveniență latină

Prima observație este că terminlogia creștină de origine latină se centrează pe elementele dogmatice, aproximativ 100, ceea ce indică faptul că atenția creștinilor daco-romani era plasată în domeniul dogmatic, și nicidecum ritualistic, așa cum este cazul lexicului creștin de proveniență slavă.

Apoi, toți acești termeni de proveniență latină ce descriu doctrinele religioase creștine ale românilor sunt biblici, adică conceptele ce le desemnează se găsesc în textul Scripturii. Lucrul acesta este extrem de important pentru înțelegerea caracterului credinței daco-romanilor. Ei aveau un crez scriptural sau biblic, fundamentat doar pe Scripturi. Nu putem detecta în acest lexic dogmatic o amalgamare cu teologia greco-romanilor, nici realitatea unui sincretism religios așa cum s-a constatat mai târziu între creștinism și religiile păgâne ale timpului, ce a dus la fenomenul creștinismului popular. Credința românilor dobândește caracterul popular abia după venirea slavilor în teritoriul Daciilor.

O altă observație este faptul că lexicul termenilor dogmatici de origine latină (la care se adaugă termenii dogmatici din fondul prelatin) este complet, conținând toate conceptele de bază ale credinței creștine. Toate doctrinele  majore creștine își au desemnat conținutul prin termeni latini și prelatini în limba română, ceea ce dovedește că creștinismul daco-romanilor era bine definit din punct de vedere teologic.

O altă observație este că lexicul latin este bogat în sinonime. Avem mai mulți termeni pentru păcat, mai mulți pentru iertare etc. Sinonimia la lexicul slavon se găsește preponderent în domeniul ritualistic, nicidecum în cel doctrinar. Concluzia este că în creștinismul daco-romanilor accentul cădea pe teologie, ritualistica fiind de ordin secundar, pe când în cazul slavilor realitatea era tocmai invers.

Elemente festive – Sărbători

Bobotează –

(construcție autohtonă de la botează cu prefixarea primei silabe, fenomen întâlnit frecvent în limbile europene, mai ales cele vechi – cf. „dădător” de la verbul a da la formă trecută dădui etc. Stoian, urmând alte surse (DEX, Pușcariu), îl formează de la apă + botează,[161] ceeace este puțin probabil. DER[162] propune o combinație a cuvântului slav Bogu „Dumnezeu” cu botează,  combătută de DAR pe baza argumentării lui Pușcariu. Candrea-Densușianu oferă forma populară păbotează în Banat, Hațeg și Maramureș, ceea ce pledează, în opinia lor pentru apăbotează.[163] De altă parte termenul pentru botez la aromâni este pătezd, şi nu are nicidecum componenta apei, aşa că forma populară păbotează  nu indică neaparat formarea din apă + botează. În concluzie, bobotează ar fi acțiunea exprimată substantival a verbului a boteza, acțiune ce denotă timpul trecut, timp care se făcea în limbile vechi cu repetarea ca prefix a primei silabe.)

Sărbătoare ținută la 6 ianuarie ce aduce aminte de botezul Domnului nostru, și a tuturor celor ce s-au botezat în Christos (Galateni 3:27).

Colind-ă – (din latinescul calendae[164] sau din slavonă – kolenda)

Cântări tradiţionale folosite în preajma Crăciunului şi a Anului Nou pentru a transmite mesajul creştin al întrupării Mântuitorului.

Crăciun – (probabil din creatio, -onis[165] sau creātiōnem[166])

Sărbătoare creştină importantă ţinută la 25 decembrie, comemorând naşterea lui Iisus Christos, marcând venirea în lume prin întrupare a Logosului.

Florii –

(din latinescul florem ce a dat numele sărbătorii romane Floralia, popular numită şi Florilia, nume preluat de creştini pentru Sărbătoarea intrării triumfale a lui Iisus în Ierusalim în Săptămâna Mare)[167]

Sărbătoare ce comemorează duminica intrării triumfale a lui Iisus în Ierusalim cu câteva zile înainte de patima sa. În Dacia participanții purtau crengi înflorite de salcie, asemenea pelerinilor din Ierusalim ce purtau ramuri de finic.

Înălţare – (de la latinescul inaltiar)

Sărbătoare creștină majoră ținută la 40 de zile după Înviere când se celebrează înălțarea lui Iisus la cer din prezența ucenicilor cu care se afla pe Muntele Măslinilor.[168]

Întâmpinare – (de la latinescul tempinare[169] sau tâmpină[170])

Sărbătoare creştină ţintă în 2 februarie în amintirea prezentării Pruncului Iisus la Templu la 40 de zile după naştere când a fost întâmpinat de bătrânul Simion, care l-a recunoscut ca Mesia şi a rostit o profeţie cu privire la evenimentele ulterioare ale vieţii Mântuitorului.[171]

Înviere –

(termen compus în română din în și viere de la latinescul vīvĕre cu prefixul în[172] sau din latinescul invīvāre[173])

E denumirea marii sărbători creștine a ieșirii din mormânt a Mântuitorului la o viață nepieritoare care garantează învierea la sfârșitul timpului a tuturor credincioșilor lui Iisus Christos. Se mai numește și Paște, preluând numele celei mai mari sărbători a evreilor care comemorează ieșirea lor din robia Egiptului.[174]

Paşte –

(din latinescul Pascha-ae, la rândul lui provenind prin greacă din ebraică Pesah. Dovada că în română provine din latină stă faptul că termenul este la plural, din dies pascharum.[175] Candrea-Densușianu îl derivă din forma plurală Paschae[176])

Nume al celei mai mari sărbători creștine la români, desemnând moartea și învierea lui Iisus, sărbătoare ce se suprapunea peste Paștele evreilor.[177]

Rusalii –

(din latinescul Rŏsālia sau prin intermediul unei variante Rŏsāria, după Pușcariu.[178] Cei mai mulți lingviști consideră că a provenit din slavonescul rusalija.[179] În realitate sărbătoarea Rosaliilor era prezentă printre traci din perioada pre-creștină și se sărbătorea prin 25-26 mai, după toate probabilitățile în legătură cu sufletele celor decedați. De la traci a fost adoptată de romani, care au răspândit-o în coloniile lor. Sărbătoarea era asociată și la romani cu unele rituri și petreceri funerare, ce au supraviețuit într-o măsură în manifestările populare.[180] La venirea lor pe teritoriul Daciei slavii au adus propria lor sărbătoare păgână Rusalija, și în timp a fost asimilată cu cea creștină, dar a menținut multele superstiții păgâne ce o caracterizau. Astfel avem trei sărbători ce s-au suprapus în Rusalii: cea de origine tracă legată de cultul morților, preluată de romani și răspândită și pe teritoriul Daciei, cea creștină legată de coborârea Spiritului Sfânt, și cea de origine slavă cu superstiții și manifestări oculte.)

Sărbătoare creștină celebrată la 50 de zile după înviere. Sărbătoarea creștină s-a            suprapus peste cea romană ținută în cinstea rozelor.

Schimbarea la față – (de la cuvintele latinești excambiare „a schimba” și facie „față, obraz”)

Sărbătoare creștină ce se sărbătorește la 6 august amintind de momentul în care pe    un munte înalt Iisus și-a arătat slava sa ucenicilor Petru, Iacov și Ioan în prezența lui Moise și Ilie.

a serba – (de la latinescul servare)

A celebra un eveniment, a ține o sărbătoare religioasă.

sărbătoare – (de la serba + sufixul ătoare, sau poate proveni direct din dies servatoria[181])

Zi festivă ce comemorează un eveniment religios cu slujbă religioasă. Opusul zilelor de sărbătoare erau zilele numite popular lălătoare din latinescul laboratoria, pentru că în acele zile se lucra.[182]

Treime – (de la latinescul trei plus sufixul -ime)

Sărbătoare ortodoxă prăznuită odată cu duminica Cinzecimii. Românii o sărbătoresc a doua zi după Cinzecime, adică luni.

Observații legate de termenii latini ce descriu sărbătorile creștine ale românilor

Din cele nouă sărbători creștine desemnate cu termeni latini (Bobotează, Crăciun, Florii, Înălțare, Întâmpinare, Înviere-Paște, Rusalii, Schimbarea la față, Treime) numai sărbătoarea Rusaliilor stă sub semnul întrebării cu privire la proveniența numelui și a semnificației ei reale, indicând spre o posibilă contaminare prin combinare cu sărbătorile păgâne. Această contaminare se pare că a fost făcută ulterior, după venirea slavilor, din moment ce Rozaliile creștine ale daco-roamnilor și Rusaliile păgâne slave s-au suprapus. Din nou, numărul relativ mic de sărbători creștine desemnate cu termeni latini la români și păstrarea conținutului lor nealterat de încărcătură păgână sunt un indiciu al simplității închinării daco-romanilor și a lipsei contaminării cu manifestările păgâne în perioada anterioară venirii slavilor.

O altă observație este că în afară de sărbătoarea Treimii, toate celelalte sunt biblice, adică sunt comemorare a unor evenimente divine menționate în Scripturi, ceea ce indică din nou credința biblică a daco-romanilor. Nici sărbătoarea Treimii (a cărei proveniență ar putea fi de dată mai recentă), ținută a doua zi după Cinzecime, nu are conținut extra-biblic, și nimic păgân care să indice o proveniență din afara creștinismului apostolic.

Sărbătorile închinate sfinților au apărut în Imperiu după secolului IV. Ele s-au încetățenit la români după aducerea bisericilor românești sub autoritatea slavilor și a bizantinilor.  Originea lor este aproape în totalitate bizantină.[183] Astfel de sărbători au fost consemnate în heortologii sau  minologhii sau sinaxare (toți acești termeni provin în română din neogreacă, ceea ce arată proveniența târzie, medievală a acestor sărbători la români).

Elemente ierarhice

apostol – (din greacă apostolos, prin filieră latină, „unul care este trimis”)[184]

Persoană cu autoritate și însărcinare specială din partea lui Iisus.[185] Apostolii au fost oameni care au fost cu Iisus, au primit învățătura din gura lui și L-au văzut pe Christos după înviere.[186] Ei, împreună cu profeții, au pus temelia Bisericii.[187]

cantor – (de la latinescul cantor[188])

Cântăreţ de biserică.

cununător – (derivat de la coronare „a încorona” care în românește a dat a încununa[189])

Prezbot ce efectua cununia credincioșilor.

diacon –

(din grecescul diakonos prin latină, sau parţial prin slavonă, cu înţelesul de „slujitor”).

Slujbă ce a apărut în biserica din Ierusalim ca urmare a nevoii de a asista pe cei săraci, mai ales pe văduvele sărace.[190] A devenit o poziţie clericală în toate bisericile creştine, ca un fel de asistenţă pe lângă prezbiteri şi episcopi. Ulterior slujba a căpătat dimensiuni liturgice.

episcop, piscup –

(din grecescul episkopos, prin filieră latină episcopus „supraveghetor”; DER[191] este de părere că originează din mediogreacă, dar lucrul acesta nu este posibil, având în vedere forma română arhaică piscup)

Ierarh bisericesc sinonim cu prezbiter care avea ca sarcină în principal supravegherea credincioşilor, cârmuirea Bisericii şi predicarea Cuvântului.[192]

învăţător – (derivat al verbului a învăța de la latinescul ĭnvĭtiāre)

Poziție deținută inițial de păstorii (presbiterii sau episcopii) bisericilor creștine.[193] Ulterior a devenit o poziție distinctă de cea a presbiterilor sub numele de lectori, desemnând pe cei care învățau pe noii convertiți corpusul credinței creștine.

păstor sau forma mai arhaică păstoriu – (de la latinescul pastor)

Funcție a presbiterilor sau episcopilor ce arată datoria lor de a hrăni și de a ocroti pe membrii bisericilor. Cei trei termeni (presbiter, episcop și păstor) sunt sinonimi în sensul că denumesc aceeași categorie de slujitori ai Bisericii.[194] Păstorii sunt amintiți în legătură cu datoria lor de a învăța pe credincioșii bisericilor după ce aceștia au fost evanghelizați de evangheliști.[195]

poporan – (termen format de la popor)

Practicant al religiei creștine ce nu aparținea celor două funcții prezente în ierarhia daco-romanilor, funcția de prezbot și cea de diac. Există un sat românesc ce poartă numele de Podporani, Potporani, actualmente în Serbia.[196]

preot – 

(de la latinescul presbiterum provenind din greacă, presbyteros „bătrân”. A urmat o transformare în limba română trecând de la presbiterum la prezbot sau presbot de unde a dat forma actuală de preot[197])

În biserica primară era unul din slujitorii comunității creștine numit bătrân ce se ocupa cu organizarea Bisericii și predicarea Cuvântului, inclusiv oficierea actelor sacre ale botezului și cuminecăturii. Slujba presbotului nu avea nimic sacerdotal la început, fiind o copie a slujbei prezbiterului din sinagoga evreiască, după modelul căreia au fost organizate Bisericile creștine. Ulterior venirii slavilor în fostele Dacii, conducerea bisericilor locale este preluată de noii veniți, iar popa, oficiantul slujbelor religioase pentru slavi, un sacerdot, devine conducătorul bisericii locale. De atunci înainte presboții sunt asimilați cu noua funcție de popă și se transformă în sacerdoți.

Observații legate de termenii desemnați ca ierarhici

Acești termeni latini nu sesizează o ierarhie bisericească riguroasă, ci doar funcții diferențiate. Diferențierea este în principal între funcțiile prezbiterale (care cuprind cârmuirea, păstorirea și supravegherea), și cele diaconale. Prezbotul este păstorul sau învățătorul sau supraveghetorul congregației în cele spirituale, în timp ce diaconul este supraveghetorul în cele materiale. În măsura în care se face o ierarhie între trebuințele spirituale și cele materiale ale congregației va exista și o ierarhie între cele două grupe de ierarhi. Nu există nimic în acești termeni care să evidențieze o ierarhie, așa cum se va evidenția mai târziu prin funcții ca arhi-diacon, arhi-episcop, mitropolit, protopop, etc., sau prin desemnarea funcției episcopale ca superioară celei prezbiteriale care în creștinismul apostolic erau sinonime.

Că termenul piscop este vechi și nu împrumutat din slavo-bizantină o dovedește faptul că există forme ale sale înrudite în lumea romanizată. În italiană se întâlnește termenul piskopo iar în portugheză avem pe cel de bispo,  ceea ce dovedește că evoluția termenului în limba română de la episcopus la piscup a avut loc în vemea când Dacia era parte a latinătății, și nu a fost introdus în limba română din neogreacă, deși forma piskopos  se întâlnește și în neogreacă.

Apoi derivatul acestuia, piscopie, nu desemnează la români o unitate administrativă superioară parohiei, ci doar unitatea unde funcționează piscopul, care era tot una cu prezbotul. Dacă piscupia ar fi fost o unitate eclesistică superiaoră parohiei, am avea forme derivate ale cuvântului piscop ca și în restul Impeiului, cum sunt chorepiscop, arhiepiescop, etc.

Elemente liturgice

cântare – (de la verbul a cânta provenind din latinescul cantare)

Act de laudă a divinității prin intonarea unor melodii pe texte religioase.[198] Rugăciune înălțată sub formă de imn de laudă.

În aromână cântare are și înțelesul de instruire, cunoaştere,[199] ceea ce confirmă faptul că daco-romanii urmau sfatul Scripturii de a se instrui unii pe alții prin cântări de laudă și cântări duhovnicești (Efeseni 5:19). Cântările de laudă erau echivalentul creștin al Hallel-ului ebraic, psalmi de laudă intonați.

cina – (din latinescul cena, aflat în expresiile Cina cea de taină, Cina Domnului)

Aplicat la cele religioase, alături de cuminecătură este un termen ce descrie actul participării la amintirea sacrificiului Mântuitorului.[200]

cruce – (de la crux, -cis)

Obiect confecţionat din lemn sau metale preţioase ce se folosea la efectuarea unor ritualuri adoptate de bisericile creştine începând cu secolul IV.

a cumineca –

(din latinescul communĭcāre prin intermediul variantei vulgare cummĭnĭcāre, vezi          cuminecătură[201])

Acțiunea de a da sau de a primi actul sacru al împărtășaniei.

cuminecare – (din latinescul cummĭnĭcāre)

Actul împărtașaniei, ritualul prin care se participă la gustarea pâinii şi a vinului. Termenul latin ce a dat în română denumirea actului religios creștin înseamnă comunicare, ceea ce arată că liturghia împărtășaniei era centrată în comunicarea semnificației actului la care participau credincioșii, adică semnificația morții și învierii lui Iisus – esența Evangheliei creștine.[202]

cuminecătură – (de la verbul a cumineca din latinescul cummĭnĭcāre, sau communĭcāre)

Ritualul prin care se participă la gustarea pâinii şi a vinului; elementele din care se împărtăşesc credincioşii.

frângere – (din latinescul frangere)

În sintagma frângerea pâinii se vorbeşte despre practicarea împărtăşaniei la primii creştini.[203] Noul Testament de la Bălgrad folosește frâmtura pâinei pe când Biblia de la București folosește frângerea pâinii.

pâne – (de la latinescul panis)

Elementul care se servește prima dată la Cuminecare indicând trupul Mântuitorului ce s-a frânt pentru păcatele tuturor oamenilor.[204]

rugăciune – (de la latinescul rogatio, -onis)

Act religios prin care închinătorul se adresează Divinității în adorare, mulțumire,             cerere, mijlocire etc.

strigare – (de la latinescul strigare)

Enunțarea cu glas tare de către preot a unui pasaj din Scriptură în timpul serviciului religios.

vin – (de la latinescul vinus)

Al doilea element ce se servește la Cuminecare sau Cina Domnului indicând sângele Mântuitorului ce a pecetluit legământul cel nou făcut de Dumnezeu cu credincioșii ce acceptă prețul morții lui Iisus pentru păcatele lor.[205]

Observații legate de termenii liturgici

Termenii latini ce desemnează liturghia la daco-romani sunt în principal cei menționați de creștinii secolului II care scriind apologii sau explicații legate de trăirea creștină descriau și închinarea creștinilor. Așa sunt informațiile lui Iustin Martir care arată conținutul și actele închinării creștine: rugăciunea, citirea și explicarea textelor, cântarea, dărnicia, participarea la Euharistie etc.[206] Pliniu cel Tânăr în scrisoarea adresată lui Traian în care schițează ceea ce fac creștinii când se adună împreună foarte devreme în prima zi a săptămânii, și anume, cântă imnuri zeului lor Iisus, se roagă acestuia și promit să se comporte într-un mod vrednic de credința lor, după care se adună din nou spre seară pentru a mânca împreună.[207]

Sunt doar nouă sau zece termeni în această categorie, dintre care cină, frângere, pâine, strigare, vin sunt adoptați din limbajul comun și nu sunt exclusiv liturgici, ceea ce arată că liturghia daco-romanilor era foarte simplă, redusă la elementele esențiale. Istoria bisericească arată că pe măsură ce creștinismul a avansat în societatea romană în aceeași măsură a fost dezvoltată o liturghie tot mai stufoasă, și lucrul acesta a avut loc mai ales după legalizarea creștinismului. Simplitatea liturgică sugerată de termenii latini ai limbii romîne ce descriu închinarea indică înspre faptul că bisericile daco-romanilor nu au fost în relație organică cu bisericile Imperiului (după legalizarea creștinismului) care au adoptat o liturghie elaborată, sau cel puțin că nu au fost influențate de mișcarea ce a dus la dezvoltarea masivă și arborescentă a liturghiei.

Elemente monahale

Observații privind lexicul latin al elementelor monahale

Nu se cunosc termeni de origine latină care să aparțină acestui grup și  nu există nici o indicație că daco-romanii au practicat monahismul, ce a apărut în creștnism doar din secoulul IV, când Dacia era desprinsă de Imperiu.

Singurul cuvânt indicativ de viață monastică ce s-ar putea să fie venit în limba română prin intermediul latinei este râmeți (vezi termenul discutat la lexicul de origine greacă), dar atât proveniența cât și timpul apariției în limba română sunt chestionabile (cel mai probabil termenul a venit în limba română nu din greacă în evul mediu, ci din latină prin intermediul limbii maghiare) la fel cum este semnificația. Nu avem dovezi  că creștinismul daco-romanilor a promovat monasticismul în rândurile sale. Termenii ce descriu viața monahală la români sunt exclusiv de proveniență slavonă, ceea ce este dovada peremptorie că monahismul a fost introdus la români de slavi.

Elemente ritualistice

ajun – (derivat regresiv al lui ajuna).

Ziua sau perioada dinainte de o sărbătoare când se postea.

ajunare, a ajuna

(din latină fie din adjunare, fie din ieiunum, sau din pre-indo-europeană ce a dat forme foarte apropiate în limbile indo-europene. Vinereanu[208] opinează că a ajuns în limba română fie din latina târzie, odată cu elemente creștine, fie radicalul a existat și în tracă de unde a fost moștenit în limba română)

Acţiunea de a posti în momentele importante dinainte de sărbătoare. Păstorul  lui Hermas, operă scrisă pe la mijlocul secolului II oferă o informație ce arată că la vremea aceea se încetățenise practica postului și această practică era desemnată cu un termen latin. Autorul traduce în greacă acest termen tehnic despre care știm de la Tertullian că desemna practica bisericilor de a posti miercurea și vinerea. Termenul oferit de Tertullian este ieiunium.[209] Păstrarea cuvântului în limba română este o dovadă a pătrunderii creștinismului în Dacia foarte timpuriu, și cu   practici ce erau caracteristice celorlalte provincii ale Imperiului dinainte de oficializarea credinței creștine.

baptisteriu –  (din grecescul baptisterion, prin latină)

Bazin folosit pentru botezul persoanelor mari. Loc de botez, în primele secole un bazin, iar mai apoi clădirea de lângă biserică ce adăpostea cristelniţa. Faptul că cristelniţa se punea într-o clădire separată de biserică demonstrează că iniţial botezul se practica într-un baptisteriu – bazin mare, ce nu putea fi postat în biserică. După eliminarea bazinului prin introducerea botezului copiilor nou născuţi, clădirea a rămas, şi a adăpostit cristelniţa, ce a înlocuit bazinul. Dacă cristelniţa era prezentă de la început în bisericile creştine, ea putea fi postată în biserici, nefiind necesară o clădire separată de biserică pentru adăpostirea ei. O clădire separată ca baptisteriu presupune existenţa unui bazin mare pentru botezul persoanelor adulte.

binecuvântare, a binecuvânta – (din bine + cuvânta, ambele latine – bene și conventare)

Acţiunea de a rosti cuvinte bune în semn de laudă (la adresa lui Dumnezeu) sau de urare (la adresa oamenilor).[210] O calchiere după termenii slavoni blagoslovenije respectiv blagosloviti. Poate proveni însă dintr-o formulă arhaică bună cuvântare după grecescul eulogia.

blestemare, a blestema – (din latinescul blastimare sau blasphemare)

Acţiunea de a rosti hulă sau cereri de pedepse împotriva cuiva.[211]

botezare, a boteza – (de la latinescul battizare provenind din greacă)

Ritual creştin de scufundare în apă a convertiţilor la credinţa creştină simbolizând moartea, îngroparea şi învierea celui credincios împreună cu Christos.[212] A ajuns să semnifice pe lângă scufundare (sensul originar) şi stropire cu aghiasmă, sens adăugat ulterior (după secolul IV).

calendar – (din latinescul calendarium[213])

Calendar (forma arhaică fiind cărindar). Folosit de creștini pentru a insera         evenimentele liturgice ale anului într-un ciclu bine sistematizat.

cântare – (de la verbul a cânta provenind din latinescul cantare)

Cântarea ritualistică la români are două sensuri. Una de a lăuda pe Dumnezeu în diferitele momente ale liturghiei, alta de a se cânta,  adică a jelui un mort. Mai avem și termenul cântătură de la verbul menționat,[214] adică lamentație pentru mort. Din ritualul în care daco-romanii cântau cântări de laudă la ritualurile pe care le aveau cu prilejul înmormântării, s-a ajuns să se practice jeluirea pentru cel decedat. Procedura nu este exclusiv păgână, deoarece avem informație din Faptele Apostolilor că primul martir ale credinței creștine, Ștefan diaconul a fost jelit de un grup de credincioși.[215]

cârneleagă – (din latină carnem ligat)

Perioada dintre Crăciun şi postul Paştelor când se poate mânca de dulce (carne, ouă, lapte).

câşlegi – (din latină caseum ligat[216])

Interval de timp între posturi când se poate mânca de dulce. În limba română a             intrat împreună cu alți termeni ce descriu practicile creștine timpurii.

a colinda

(derivat regresiv de la colindă. Unii lingvişti propun filiera slavă a conceptului provenit din latină, calendae „zilele de sfârșit de lună”)

Acţiunea de a trece de la o casă la alta în ajunul Crăciunului şi a Anului Nou cântând colinde şi proclamând întruparea Fiului lui Dumnezeu. Vinereanu arată că numai în română avem verbul a colinda (limbile slave nu au verbul, ci numai substantivul), ceea ce arată că conceptul nu provine din slavă, ci mai degrabă slavii l-au împrumutat de la români.[217] Verbul înseamnă nu numai „a cânta colinde”, ci și „a umbla de colo colo”. Această observație ne poate sugera faptul că daco-romanii foloseau colinda pentru a răspândi din loc în loc credința creștină.

comând – (derivat din comânda)

Masa ce se dă cu ocazia unei înmormântări.

a comânda – (din latinescul commandare sau commendare[218])

A face comândul, a pregăti masa şi celelalte bunuri pentru ocazia înmormântării. Candrea consideră că este o urmă a cultului păgân prin care se recomanda zeului pe cineva după moarte printr-un sacrificiu.[219] Vinereanu însă arată că din cele trei sensuri în limba română: (1) a sacrifica, (2) a îngriji de sufletul morților, (3) a da dispoziții cu privire la propria înmormântare, numai al treilea este în concordanță cu sensul termenului latin din care provine,[220] ceea ce ne arată că inițial comândul a însemnat comanda pe care o dădea celce urma să moară cu privire la propria înmormântare. Ulterior, termenul a dobândit în limba română sensurile 1 și 2, și aceasta evident prin contactul cu practicile aduse de slavi după așezarea lor printre români, din moment ce etimonul latin nu permite înțelesurile amintite.

cuminecare – (din latinescul cummĭnĭcāre)

Actul împărtașaniei, ritualul prin care se participă la gustarea pâinii şi a vinului. Din moment ce etimonul latin înseamnă comunicare, înseamnă că accentul în practica împărtășaniei cădea pe comunicarea Cuvântului lui Dumnezeu.[221] Aceasta era esența liturghiei legate de împărtășanie. Ulterior s-a ajuns la neglijarea comunicării Cuvântului și la accentuarea unor ritualuri venite prin contactul cu creștinismul adoptat de slavi.

a cununa, cununie – (din latinescul coronare, a pune coroana pe cap)

Actul prin care se încheia căsătoria religioasă în care cei doi erau încununaţi

fin – (din filianus sau din filenus ambele formate pe baza lui filius)

Băiat numit aşa în raport cu naşii săi.

hirotonie –

(din grecescul heirotonia, , probabil prin latină „punere de mâini peste credincioşi”. Unii îl consideră provenit din greaca medie,[222] sau din slavonă hirotonija[223])

Acţiunea prin care prezbiterii sau episcopii îşi pun mâinile peste cei convertiţi după ce li s-a aplicat botezul,[224] sau peste cei ce urmau să fie dedicaţi în slujba lucrării divine.[225]

împărtăşanie, a se împărtăşi –

(termen provenind din verbul a împărtăși la rândul lui provenind din în- + părtaș – „participant”, „adept”, „coproprietar”, derivat din latinescul partem – „parte”)

Sinonim cu Euharistie, cuminecătură, grijanie. Termenul arată că participanții la Cina Domnului sunt co-proprietari ai privilegiilor mântuirii oferite în Iisus Christos participând împreună la însușirea acelor privilegii. Pletora de sinonime ce desemnează participarea la Cina Domnului este un indiciu al răspândirii și al cinstirii de către daco-romani a practicării acesteia.

înmormântare, a înmormânta –

(din latinescul monumentum  sau monimentum  prin încrucişare cu mor plus sufixul în)

Acţiunea de a reda pământului trupul unui decedat. Ceremonia ce se face la îngropare. De reţinut că creştinii practicau înhumarea spre deosebire de păgâni, care în majoritatea lor practicau incinerarea.

naş – (de la nun + provenind din latinescul nonnus)

  1. Persoană care face mărturisirea de credinţă şi ţine în braţe pruncul în timpul botezului garantând implicarea sa în procesul educaţiei creştine a celui botezat. Un fel de părinte spiritual al celui botezat.
  2. Acelaşi rol, de supraveghetor spiritual, îl are persoana numită nun sau naş faţă de cei ce se căsătoresc.

Este acest termen de origine latină o dovadă că daco-romanii botezau copiii mici? Ca să elucidăm această problemă ridicată de termenul naș trebuie să stabilim care statut semantic a avut întâietate din punct de vedere cronologic. Care este explicația faptului că aceste două  funcții (naș al copiilor și naș al noilor căsătoriți) sunt denumite cu același termen? Cum de același termen, „naș”, a ajuns să definească poziția unei persoane atât în raport cu nunta, cât și în raport cu botezul? Este evidentă înrudirea semantică dintre nuntă și  nun. Nu există nici o înrudire semantică între botez și nun. Mai întâi, nașii au desemnat pe părinții spirituali ai celor ce se căsătoreau. Această responsabilitate a putut fi extinsă ulterior și la copiii celor ce se căsătoreau, care erau numiți fini în relație cu nunii (de la latinescul filianus cu înțeles de „fiu spiritual”). După ce s-a introdus botezul copiilor mici și s-a generalizat odată cu venirea slavilor, nașii au preluat și această funcție nouă, de a garanta la botez creșterea în credința creștină a celor botezați. De la rolul de supraveghetori spirituali pentru cei nou căsătoriți, nașii au ajuns să fie ulterior, când s-a introdus botezul copiilor, garantorii de la botez a creșterii în credința creștină a noilor născuți când aceștia erau botezați.

oraţie – (de la latinescul oratio, -onis)

Urare pe care o făceau la nuntă chemătorii în general în versuri, preluată ulterior de colăcari. Înțelesul în limba română (urare) este diferit de cel dat de cuvântul oratio în limbile Apusului, acela de rugăciune.

paos – 

(de la latinescul pausum „repaus”. Foarte apropiat de grecescul παύσις cu același sens)

Termen care descrie sau definește diferite acțiuni și ritualuri legate de înmormântare cum sunt discursul funerar, mâncarea oferită participanților, vin amestecat cu apă și miere, untdelemnul sau apa sfințită cu care se stropește trupul mortului, lumânarea ce arde de la deces până la înmormântare, libații, etc. Pletora aceasta de semnificații ne arată că paos  era un termen general cu care se desemna timpul și implicit ritualul ce avea loc în general la deces și înmomântare, ceea ce a dus la atribuirea lui unor elemente particulare și ritualuri ce au putut apare mult mai târziu decât epoca pătrunderii creștinismului în Dacia.

pască – (din latinescul pascha provenind din ebraică)

  1. Cozonac tradițional făcut cu aluat și umplut cu brânză și stafide care era consumat la Paște.
  2. Anafură pe care popii o împart participanților la Paște.

pașculie – (derivat din pască)

Colac mare care se cocea de Paște.

De reținut că acțiunea și obiectul nu erau asociate cu nici un ritual păgân sau al cultului morților.

păresimi –

(cu variantele păreasimi, părăsimă etc. de la latinescul quadrāgēsĭma „patruzeci” prin forma redusă quaraesima[226])

Perioada de post de dinaintea Paștelor de 40 de zile. Este o practică veche a creștinilor, din perioada dinaintea oficializării creștinismului în Imperiu, amintind de postul Domnului nostru Iisus ce a durat 40 de zile în pustie înaintea ispitirii Sale.[227] Italienii au quaresima, francezii carême, provensalii caresma, spaniolii cuaresma, etc., ceea ce dovedește că practica era generalizată în Imperiu la vremea desprinderii Daciei. A se vedea și termenul ajun, ajunare, care indică același lucru.

a priveghea – (de la latinescul pervigilare)

Acțiunea de veghe înfăptuită în prezența unui decedat care putea fi creștin sau             păgân.

priveghere – (derivat al verbului priveghea)

Serviciu religios din timpul serii sau nopții ce se ținea în ajunul unei sărbători. Are varianta priveghi.

sec – (de la latinescul sĭccus)

În expresiile „de sec” sau „lăsatul secului” are sensul de post.

tămâie – (de la latinescul thymanea)

Rășină (care prin ardere oferă un fum parfumat) folosită în perioada Vechiului                Testament la Templu, reprezentând rugăciunile credincioșilor, și deasemenea în         liturghie și alte servicii religioase în Biserica Ortodoxă.

ungere – (de la latinescul ungere)

Acțiunea de vărsare de ulei pe capul unui credincios când se făceau rugăciuni pentru vindecarea acestuia.[228]

Observații privind termenii de origine latină referitori la ritualistică

Sunt aproximativ 25 de termeni de origine latină ce descriu ritualistica creștină a daco-romanilor. În comparație cu cei peste 90 care compun lexicul dogmatic, numărul lor este redus, ceea ce este o indicație că accentul în credința și practica religioasă creștină la daco-romani cădea pe elementul teologic și doctrinar, și nicidecum pe cel ritualistic.

O altă obsevație legată de acest grup de termeni este că majoritatea lor desemnează concepte și practici menționate în Scripturi. Nu putem detecta în limbajul religios ritualistic al daco-romanilor împrumuturi și influențe păgâne majore, așa cum putem să detectăm în cazul lexicului ritualistic de origine slavonă. Doar doi dintre aceștia au la ora actuală semnificație ce poate sugera o influență și încărcătură păgână sau ne-biblică: comând și paos. La definirea acestor termeni am arătat de ce la vremea când daco-romanii practicau credința lor creștină acești doi termeni nu dobândiseră accepțiunile semantice multiple și păgâne, pe care le au la ora actuală. Am arătat că paos a fost un termen foarte general care descria o anumită procedură la înmormântare. La practicile inițiale ale primilor creștini din Dacia desemnate cu acest termen au putut fi adăugate pe parcursul secolelor alte semnificații pe care nu le-a avut inițial pentru daco-romani. De asemenea, conceptul comând, comândare avea în latină, după cum a arătat Vinereanu, un înțeles diferit (a da dispoziţii cu privire la propria înmormântare) de cele pe care le-a preluat mai târziu în ritualistica înmormântării.

Concluzia este că ritualistica daco-romanilor era una simplă, redusă la elemente esențiale legate de sărbătorile calendaristice, botez și cuminecare, cununie și înmormântare. Termenii consacrați sunt fie biblici, ceea ce justifică ritualul respectiv, fie neutri din punct de vedere al semnificației, neavând încărcătură păgână (așa cum este cazul multor termeni ritualistici de origine slavonă).

La acest capitol al termenilor latini ce descriu ritualuri religioase pot fi incluși anumiți termeni creați ad-hoc pentru a oferi în limba română concepte ce nu existau decât în slavonă. Astfel s-au format o serie de termeni românești pentru a înlocui pe cei slavoni:

luminândă – (de la latinescul lumina)

Imn bisericesc ce se cântă duminica dimineaţa la apariţia luminii prin care se cere lumină de la Dumnezeu.

noptândă – (de la nopta[229] „a înnopta”)

Slujbă bisericească ținută numai la mănăstiri după vecernie.

prânzândă  – (derivat din prânzi)

Obedniță, slujbă religioasă efectuată în mănăstiri la un anumit ceas al zilei când lipseşte liturghia.

Concluzia este că acești termeni fiind creați după venirea slavilor pe teritoriul României nu descriu ritualuri originale ale daco-romanilor, ci ritualuri adoptate prin contactul cu slavii.

Elemente vestimentare

Nu avem nici un termen latin pentru a desemna articole vestimentare religioase ale clerului așa cum avem în lexicul de sorginte slavonă. Termenul veșmânt, un termen general provenind de la latinescul vestimentum nu are nici o semnificație religioasă. Derivate ale acestuia, veșmântar și veșmântărie sunt folosite pentru a indica locul unde se păstrează veșmintele liturgice și, respectiv, colecția de astfel de veșminte. Faptul că nu avem termeni latini care să desemneze diferitele articole vestimentare folosite de cler  este un indicativ peremptoriu că daco-romanii nu au avut o ierarhie clericală și nici veșminte sacerdotale. Acestea au apărut în practicile religioase ale românilor după venirea slavilor pe teritoriul României.

O astfel de observaţie este întru totul de acord cu ceea ce ştim din Scriptură şi literatura creştină a primelor secole. „Apostolii nu foloseau nici un veşmânt liturgic special. Nici în Biserica primară nu se foloseau decât veşminte purtate în mod curent în vremea respectivă.”[230]

Observaţii privind conceptele religioase provenind din, sau prin latină:

O serie de elemente ale lexicului religios de proveniență latină ce desemnează doctrinele la care subscriau daco-romanii ne arată pe de o parte că aceștia au fost creștinați odată cu populația latinofonă de la sudul Dunării, pe de altă parte că aceștia au avut o credință ce s-a menținut pe o linie independentă de creștinismul post-constantinian al Imperiului, fără a fi tributară Estului sau Vestului, fără a se lăsa influențată de dezvoltările ulterioare suferite de creștinism în cele două sfere ale Imperiului. Lucrul acesta, în măsura în care este adevărat, dovedește caracterul biblic, sau evanghelic al credinței daco-romanilor.

Că creștinarea populației Daciilor a avut loc odată cu creștinarea populațiilor latinofone din sudul Dunării în secolele II-III o demonstrează terminologia creștină de origine latină care este comună pentru români și pentru populațiile vorbitoare de dialecte române din sudul Dunării cum sunt aromânii, megleno-românii și istro-românii. De exemplu avem Dumnidzău în aromână; Domnu, Donu la megleno-români și Domnu la aromâni și istro-români; duminica la aromâni și megleno-români, dumireke la istro-români; sărbătoare la aromâni și sârbatoare la megleno-români; leadze la aromâni; cristin la aromâni și megleno-români; botez la istro-români, bates la megleno-români și pătezd la aromâni; drac la istro-români și megleno-români, dracu, darac la aromâni; minduire la aromâni; murmint la megleno-români și mărmintu, mirmintu, murmintu la aromâni; cuminic la aromâni și megleno-români; mi-nclin la aromâni și megleno-români; ndzinucledz  la aromâni, anzinuclu la megleno-români; nun la aromâni și megleno-români; picat la aromâni și megleno-români, pecat la istro-români; rugătsuni la megleno-români, rugă la istro-români; siptămâna la aromâni și săptămână la megleno-români etc.[231] Toate aceste cuvinte comune populațiilor încreștinate de o parte și de alta a Dunării impun cu probabilitate mare că adoptarea credinței creștine în Dacia a avut loc odată cu adopatrea acestei credințe în sudul Dunării, secolele II și III.

Pe de altă parte, vocabularul religios de proveniență latină al românilor dovedește că creștinii latinofoni nord-dunăreni s-au desprins de cei din Imperiu și au rămas izolați și neafectați de dezvoltările survenite atât în creștinismul estic cât și în cel vestic al Imperiului. Să privim la câteva concepte doctrinare ce certifică aserțiunea anterioară.

Terminologia dogmatică a daco-romanilor comparată cu cea apuseană

Există o serie de informații ce ne arată că creștinismul Daciilor s-a dezvoltat independent de creștinsimul Imperiului, independent de cele două orientări ce s-au conturat prin despărțirea Imperiului în două. Astfel, termenii creştini de bază ai limbii române, deşi de origine latină, sunt deosebiţi de termenii latini ce s-au încetăţenit în limbile Apusului, limbi ale popoarelor aflate sub tutela bisericii catolice, ceea ce ne conduce la concluzia că creștinismul daco-romanilor nu a fost sub tutela Romei.

Concepte provenite din latină bine definite teologic ce aparțin Bisericii Apusului, cum sunt asumptio, benedictio, Creator, Deus, Ecclesia, fides, delinquentia, expiatio, incarnatio, inspiratio, iustitia, iustificare, omnipotens, oratio (termenul se află și la români dar cu semnificație deosebită de cea din Apus. Orația în creștinismul daco-romanilor este o dorință exprimată la nuntă, este predicare, pe când în Apus înseamnă rugăciune), Parola, Pater, regeneratio, Regnum Dei, relinquere, resurrectio, salus, Salutaris, sermo, supplicatio, Trinitas, Virgo, etc., nu se regăsesc în limba română, deoarece creștinismul Daciei s-a desprins din Imperiu înainte ca acești termeni să fie promovați, generalizați și oficializați. La daco-romani s-au stabilit însă termeni creați din latina unor traduceri timpurii ale Noului Testament ce nu au subzistat în Imperiu după adoptarea Vulgatei ca Biblie oficială a Apusului. Astfel avem în limba română concepte teologice provenite din limba latină ce sunt diferite de cele ale creștinsimului apusean: înălțare, binecuvântare, Făcătorul, Dumnezeu, Biserică, credință, nelegiuire, întrupare, dreptate, îndreptățire, Atotputernicul, Atotțiitorul, predicare, Cuvântul, Tatăl, naștere din nou, Împărăția Cerurilor, lăsăciune, înviere, mântuire, Mântuitorul, predică, rugăciune, Treime, Fecioară, etc. Nu avem nevoie să insistăm prea mult asupra acestei observații pentru a concluziona că dogmatica creștină a daco-romanilor este distinctă în terminologie de cea a Bisericii Apusene, indiciu a lipsei legăturilor dintre acestea atât la începuturi cât și pe parcursul primului mileniu.[232]

Învierea la daco-romani

Conceptul de înviere în limba română nu a fost împrumutat din limba greacă ce are termenul anastasis – „a sta din nou,” dovadă a lipsei legăturilor cu Levantul creştin de limbă greacă, nici din resurrectio, care a dominat Apusul creştin, ci a fost creat în limba română, ceea ce exclude contactele strânse cu cele două mari zone creştine ale Europei după oficializarea creștinismului în secolul IV.

Dacă teritoriile romane de la nord de Dunăre ar fi fost sub autoritatea Romei, acest lucru ar fi indus o participare a spaţiului nostru la uniformizarea dogmaticii și a liturghiei în teritoriile controlate de Roma, ceea ce ar fi însemnat prezenţa în limbajul românesc creştin a termenilor încetăţeniţi în limbile romanice ale Apusului. De asemenea, datorită faptului că reprezentarea iconografică a învierii lui Iisus este numită Anastasis, termen relativ nou în limba română, putem concluziona cu o mare probabilitate că astfel de reprezentări nu erau prezente la începuturile credinţei creştine printre daco-romani sau, foarte puțin probabil, dacă existau, nu erau desemnate cu termenul grecesc, altfel termenul anastasis s-ar fi încetăţenit în limba română pentru a desemna învierea lui Iisus.

Păcatul în concepția teologică a daco-romanilor

Conceptele care definesc păcatul (un termen esenţial în doctrinele creştine) sunt toate din limba latină: păcat, fărădelege,[233] nelegiuire, rău. Prihană din limba slavonă nu a fost niciodată generalizat în vorbirea populară, ci a rămas termen al elitei liturgice, iar greşală, tot din slavonă, deşi popular, nu are gravitatea, nici conţinutul plenar al termenilor din latină, ci unul superficial. Deși latinescul peccatum  a fost adoptat și în creștinismul apusean, acolo nu găsim ceilalți termeni ai daco-romanilor, fărădelege, nelegiuire, rău, dovadă că daco-romanii și-au creat termeni teologici proprii fără să fie influnțați de formularea termenilor creștin consacrați ai Apusului sau ai Răsăritului.

Nu numai originea termenilor religioşi în limba română ne arată caracterul evanghelic al credinţei daco-romanilor, ci şi alte informaţii legate de aria de răspândire, etimologia şi evoluţia unora din aceşti termeni religioşi. Să privim în continuare la câţiva din aceşti termeni.

Iertarea la daco-romani

Avem doi termeni latini ce desemnează iertarea, absolvirea de vinovăție. Unul este a ierta, iertare ce vine din latinescul libertare, ceea ce induce ideea de eliberare de osândă. Iertare descrie acţiunea de a absolvi de vină pe baza sacrificiului lui Iisus pe cruce, în urma credinţei manifestată de cel ce doreşte iertarea. Dar pe lângă termenul iertare avem în română și termenul lăsăciune de la latinsecul laxatio, -onem, „ușurare”„relaxare”.

Termenul desemna la vechii români iertarea păcatelor în sensul că lăsa nepedepsit, nu ținea în socoteală păcatele. Acest termen înlocuiește pe clasicul relinquere care s-a încetățenit în limbile Apusului. Termenul care a dat în română lăsăciune a fost folosit în limba latină de Ciprian cu acest înțeles.[234] Vedem în această informație că termenii vehiculați de daco-romani erau similari cu cei vehiculați în altă parte a Imperiului, și anume în Nordul Africii. Există și alți termeni comuni celor două regiuni în opoziție cu termenii folosiți în regiunile Vestice ale Europei. Lăsăciune arată un aspect al mântuirii, și anume nesocotirea păcatelor în seama celui ce a păcătuit. Iertarea arată un alt aspect, și anume libertatea ce o primim prin jertfa Mântuitorului. Prezența în limba română a unor termeni dogmatici sinonimi arată că limbajul religios la daco-romani era elaborat, complex, cu nimic mai prejos de cel folosit de scriitorii creștini ai Imperiului, având sorginte în conceptele teologice ale Scripturii.  

Biserica în practica închinării daco-romanilor

Termenul biserică (provenit din cuvântul grec basilica, însemnând regesc) desemnează atât comunitatea credincioşilor, cât şi clădirea în care se adună aceştia. Ştim că popoarele cu limbi romanice din apusul Europei au pentru biserică termeni derivaţi din cuvântul ecclesia. Augustin, care a trăit în a doua jumătate a secolului IV şi începutul secolului V, ne spune că în timpul său termenul ecclesia a început să înlocuiască termenul basilica[235]. Informaţia ne confirmă faptul că credinţa daco-romanilor era stabilită la acea dată şi comunităţile de credincioşi din Dacia nu aparţineau de biserica apuseană. Dacă ar fi aparţinut de acea creştinătate apuseană, termenul ecclesia s-ar fi impus şi la noi.

O altă informaţie importantă legată de acest termen este etimologia lui. Unii cercetători (printre care şi istoricul bisericesc Nicolae Dobrescu) consideră că clădirea în care se făcea judecata în Imperiul Roman, edificiul în care se împărţea justiţia în numele împăratului se numea basilica. Aceste judecătorii ar fi fost cedate de împăratul Constantin creştinilor care nu voiau să accepte ca loc de închinare templele păgâne, şi astfel au preluat denumirea ce a ajuns să semnifice atât edificiul unde se adunau creştinii, cât şi comunitatea acestora.[236]

În realitate termenul basilica desemna la începuturile creştinismului camera mai mare din casele particulare ale unor credincioşi unde se adunau creştinii. Această cameră era numită când domus orationis (desemnând funcţia principală a locaşului, aceea de proclamare a Cuvântului, şi nu de înfăptuire de ritualuri), când basilica domus private (camera regească privată, nu publică), când basilike oikia (echivalentul în limba greacă a lui basilica domus privatae). Aşa cum am arătat, termenul basilica a fost folosit pentru desemnarea locaşurilor de cult creştine în Imperiul Roman până în secolul IV, când a început a fi înlocuit de termenul ecclesia. Este exact perioada când creştinismul devine religie de stat şi încep să apară clădiri masive pentru închinare. Menţinerea termenului basilica în Dacia ne spune că aici credincioşii au continuat să se întâlnească în case particulare unde exista basilica domus privatae. Este o confirmare a faptului că populaţia daco-romană folosea ca loc de închinare case particulare, sau clădiri simple ce adăposteau comunităţi mici, spre deosebire de ecclesiile din imperiu ce foloseau clădiri mari, fastuoase, potrivite pentru ritualuri elaborate. O confirmare a acestei explicaţii vine din observaţia că termenul basilica a supravieţuit în Italia de nord, dar semnificaţia lui e aceea de bisericuţă, sau oratorium.[237]

Putem concluziona cu o mare probabilitate că la origini basilica a desemnat o încăpere unde se propovăduia Cuvântul, o cameră într-o casă particulară, sau o clădire mică. Menţinerea acestui termen în limba română demonstrează că daco-romanii se închinau în case particulare, sau în locaşuri simple. Este imposibil să ne imaginăm aceste locaşuri de închinare cu pronaos, naos şi altar, cu catapeteasmă, etc., aşa cum au devenit mai târziu locaşurile creştine de închinare!

În acelaşi timp trebuie să observăm că arhitectura locașurilor de închinare a daco-romanilor a fost influențată de arhitectura Imperiului, clădirile având în partea din spate un zid în formă de semicerc la fel ca și bisericile din provinciile Imperiului.[238] Dar această caracteristică a arhitecturii bisericești poate proveni nu prin influența târzie din Imperiu, ci din perioada când Daciile încă provincii, aveau construcțiile basilicale unde avea loc judecata și judecătorul stătea în fața absidei semicirculare.

Presboții daco-romanilor

Termenul preot, provenit din grecescul presbyteros (bătrân) prin filiere latină, este capabil să explice natura şi statutul slujitorilor din bisericile daco-romane şi schimbarea conținutului semantic al termenului odată cu venirea slavilor. Prezbiterul sau presbotul era în bisericile primare un om cu experienţă, un om înţelept (nu neapărat în vârstă), însărcinat să supravegheze pe credincioşii dintr-o biserică. Prezbiterul era tot una cu episcopul sau cu păstorul bisericii (cf. Faptele Apostolilor  20 unde toate trei conceptele desemnează aceeași categorie de slujitori ai Bisericii). Termenul este folosit la plural în Cartea Faptelor Apostolilor și în scrisorile pe care apostolul Pavel le adresează unor biserici locale, ceea ce ne spune că fiecare biserică avea mai mulţi prezbiteri sau episcopi.[239]

În bisericile primare nu existau sacerdoţi, arhierei, ci prezbiteri. Prezbiterii pomeniţi în epistolele Noului Testament erau slujitori ce propovăduiau Cuvântul şi cârmuiau Biserica.[240] Sacerdoţii au avut un rol religios doar în perioada Vechiului Testament când aduceau sacrificii şi mijloceau între Dumnezeu şi oameni, reprezentând pe Cel ce urma să vină să fie Marele nostru Preot, Iisus Christos. Odată cu venirea Domnului Isus, funcţia sacerdotală a oamenilor a ajuns perimată. Domnul Isus este prezentat în Noul Testament ca Marele Preot ce s-a adus pe Sine ca jertfă odată pentru totdeauna (Evrei 9:27, 10:10; 1 Petru 2:18), de aceea nu mai este nevoie de preoţi şi nici de jertfe! Mai mult, El este singurul Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni (2 Timotei 2:5), ceea ce elimină tagma preoţească în economia Noului Testament. În concepția scrierilor Noului Testament, a menţine o castă preoţească în biserică, nu înseamnă doar păstrarea unei funcţii desuete, ci şi negarea eficienţei lucrării Domnului Isus ca preot şi mijlocitor! De aceea epistola către Evrei avertizează pe cei care se întorc la lucrurile trecutului (la sistemul mozaic ce avea preoţi, altar, sacrificii, catapeteasmă, etc.) că în felul acesta batjocoresc pe Fiul lui Dumnezeu![241]

Lucrurile acestea au fost bine înţelese de creştinii daco-romani. Aceştia nu au avut preoţi, ci prezbiteri! Dacă ar fi avut preoţi, ar fi folosit pentru desemnarea lor fie termenul hieros din greacă, fie termenul sacerdos din latină. Noul Testament ne spune că o mare mulţime de preoţi evrei veneau la credinţă (Faptele Apostolilor 6:7) şi pentru desemnarea acestora termenul folosit este hieroi. Aceştia nu au rămas preoţi în biserică, deoarece biserica primară nu avea preoţi! Când se vorbeşte de slujitorii Bisericii, Noul Testament foloseşte termenul prezbiteros, şi nu hieros! Dacă daco-romanii ar fi avut preoţi ar fi adoptat termenul hieros din greacă sau sacerdos din latină pentru a desemna cu aceşti termeni pe slujitorii bisericilor cu funcții sacerdotale.

Odată cu venirea slavilor pe teritoriul Daciilor, aceștia au adus cu ei și sistemul sacerdotal pe care îl împrumutaseră din Biserica Bizanțului. Sacerdotul slavilor încreștinați se numea popa. Numele acestui sacerdot a fost menținut din timpurile când slavii erau păgâni și aduceau jertfe zeităților păgâne. Odată cu dominarea politică a teritoriului Daciilor, slavii au ajuns să domine și din punct religios. Popa, sacerdotul comunităților bisericești slave s-a impus ca sacerdot și în bisericile ce până atunci fuseseră vorbitoare de latină. Slavii au adus sacerdotalismul și limba lor în liturghia românilor. Popa a devenit sacerdot în bisericile creştine, iar prezbiterii (slujitorii ce proclamau Cuvântul Domnului şi supravegheau biserica), s-au transformat în popi (continuitatea semantică a termenului prezbiter – presbot s-a rupt). Numele le-a rămas (cuvântul presbyter a evoluat prin forma presbot în actualul preot), dar slujba s-a schimbat, din cea de om înțelept ce oferă învățătură și direcție în una sacerdotală. De atunci preotul (ajuns sinonim cu popa) desemnează pe clericul ce îndeplineşte ritualuri tainice sau sacramente în biserică.

În concluzie, daco-romanii creştini nu au avut nici popi, nici altfel de sacerdoți, ci prezbiteri, adică bătrâni ce supravegheau biserica. Rolul acestora era nu să înfăptuiască ritualuri tainice, ci să proclame Cuvântul lui Dumnezeu și să asigure un element de conducere în comunitățile bisericești. Creştinii daco-romani ştiau ca Domnul Iisus este Marele nostru preot ce a desăvârşit mântuirea noastră, de aceea nu aveau o tagmă hieratica sau sacerdotală. În niciunul din locaşurile de închinare descoperite pe teritoriul Daciei datând dinainte de secolul VI (și au fost descoperite cinci, numărul este probabil, deoarece nu suntem siguri de funcţionalitatea religioasă a unor clădiri)[242] nu s-au găsit obiecte de cult elaborate, deoarece nu existau sacerdoți cari să le mânuiască!

Lege în concepția daco-romanilor vis-a-vis de pravila slavilor

Comparația lege – pravilă revelează o diferență esențială între cei doi termeni ce apar la suprafață a fi sinonimi. În timp ce amândoi desemnează norme și îndatoriri, lege se referă în principal la credința creștină în opoziție cu alte credințe, pe când pravilă nu are acest înțeles. Iarăși, în timp ce amândouă conceptele pot avea înțelesul secundar de obicei, tradiție, numai termenul slavon are înțelesul de canon sau pedeapsă. Observația aceasta este esențială deoarece revelează caracterul credinței creștine aduse de slavi în opoziție cu credința creștină a daco-romanilor. Legea daco-romanilor nu punea accentul pe efortul uman concentrat în canoneală, ci pe credința simplă în corpusul doctrinelor creștine, pe când pravila slavilor punea accentul pe efortul uman, pe strădanie în obținerea unui statut acceptabil înaintea lui Dumnezeu.

Diferența aceasta reiese și din alte observații legate de lexicul religios al celor două comunități. Nici un termen de origine latină sau provenind prin latină nu expune meritul și efortul uman în obținerea mântuirii (a se vedea termenul de origine latină a se munci care transmite ideea zădărnciei efortului uman), dar vocabularul slavon o face prin multe concepte cum sunt: strădanie, canoneală, pravilă, caznă etc.

Alte concepte semnificative pentru caracterul credinței daco-romanilor

Există apoi, termeni ce arată clar continuitatea limbajului religios şi cvasi-religios în cadrele limbii latine vorbite de populaţia autohtonă cum sunt Carte, Împărăţie, a scrie – Scriptură, etc. Este potrivit să menționăm aici astfel de termeni de origine latină ce nu sunt exclusiv religioși, dar au și încărcătură semantică religioasă.

Lexic teologic latin dezvoltat în Apus ce nu se regăsește în limba română veche

assumptio –                 Concept ce se referă al Înălțarea Domnului Iisus după înviere.

benedictio –                 Binecuvântare. Rugăciunea de la sfârșitul liturghiei la apuseni.

Calvar – (de la latinescul calvaria „craniu”.[243] Stoian, urmând alte surse, îl consideră a proveni în română din franceză[244])

Locul execuției lui Iisus Christos, numit Golgotha în ebraică, Locul Craniului în greacă[245] și tradus în latină cu Calvaria. Cuvântul însumează suferințele sacrificiului mântuitor efectuat de Iisus în locul nostru. A dat în multe limbi conceptul de suferință grea. Prezent în Vulgata ceea ce a dus la răspândirea lui în culturile creștine ale Apusului.

daemon – (din grecescul daemon împrumutat în latină)

Este termenul cu care duhurile rele sunt desemnate în Vulgata şi de aici termenul s-a încetăţenit în limbile romanice, şi nu numai, ale Apusului. Românii au termenul drac din latinescul draco împrumutat la rândul lui din greacă.

delinquentia – (este alături de peccatum conceptul ce desemneneză în teologia apuseană culpabilitatea umană înaintea lui Dumnezeu)

Termenul nu a fost adoptat de daco-romani din moment ce erau rupți de         administrația bisericească a Apusului. În schimb, daco-romanii au format         concepte proprii ca nelegiuire, fărădelege.

Ecclesia – (de la grecescul ekklesia)

Concept ce desemnează atât comunitatea religioasă cât și structura edilitară unde se adună creștinii ce s-a încetățenit în mod generalizat în țările catolice vorbitoare de limbi romanice. Absența acestui cuvânt în limbajul religios al românilor nu poate fi explicată decât prin acceptarea faptului că românii nord-dunăreni nu au fost sub autoritatea papală.

expiatio – (de la latinescul expiare < expiatio)

Concept ce comunică faptul că Dumnezeu a fost mulțumit în urma jertfei Fiului Său adusă pentru nelegiuirile umane, jertfă ce a oferit plata cuvenită pentru păcat. Se prea poate ca daco-romanii să fi folosit termenul împăcăciune ca echivalent, sau un alt termen care a dispărut după venirea slavilor ce au impus termenul lor, ispășire.

justificatio – (este traducerea latină a lui dikaiosune)

Doctrina mare creștină a declarării celui păcătos ca fiind absolvit de vină înaintea lui Dumnezeu prin credința în jertfa lui Iisus a fost desemnată cu acest termen în țările catolice, în timp ce daco-romanii au preferat termenul îndreptare sau îndreptățire)

incarnatio – (concept latin prin care s-a transmis ideea întrupării Logosului)

Daco-romanii au avut termenul împelițare.[246]

inspiratio – (concept latin ce a desemnat inspirația Scripturilor în țările Apusului)

La daco-romani s-a adoptat termenul însuflare care la fel ca și inspiratio este o traducere literală a termenului grecesc (theo)pneustos (cf. 2 Timotei 3:15-17).

reconciliatio – a dat în limbile Apusului reconciliation de la  reconciliātiō și derivatele sale)

Reconciliere, a face bun din nou, a repara, a restabili raporturi de înțelegere. La daco-romani s-a impus un termen din vorbirea populară, împăcare, de la latinescul impacare > pacāre. Se prea poate ca termenul împăcare să fi fost folosit în teologia daco-romanilor și ca sinonim pentru expiere, având în vedere apropierea înțelesului teologic al celor două concepte (împăcare în urma expierii). Ori se prea poate ca daco-romanii să fi avut în vocabularul lor religios un alt termen, sinonim cu cel provenit din latina târzie propitiation > propitiātiō – care în țările catolice a furnizat conceptul de ispășire. Un astfel de termen (dacă a existat) trebuie că a fost înlocuit mai târziu de termenul ispășire după venirea slavilor pe teritoriul Daciilor. Căci nu poate fi concepută doctrina biblică a expierii fără termeni teologici adecvați.

redemptio – (a dat în limbile Apusului redemption de la latinescul cu aceeași caligrafie)

Răscumpărare. Cuvânt din instrumentarul teologic ce s-a încetățenit în Apus și a            dat derivate în limbile popoarelor creștinate în formă catolică desemnând răscumpărarea lucrată de Iisus Christos prin moartea sa pentru noi, cei păcătoși.

relinquere – Concept încetățenit în Bisericile Apusului desemnând iertarea,  plecând de la semnificația de bază a conceptului „a lăsa în urmă” adică a nu mai pretinde plata cuvenită. La noi s-a folosit ca echivalent termenul lăsăciune (cf. p. 41).

remissio – Concept ce transmite ideea iertării păcatelor. Termenul daco-romanilor iertare,  transmite ideea eliberării de vinovăție și osândă, dar și de puterea păcatului, ceea ce înseamnă mai mult decât îndepărtărea culpabilității.

resurrectio – (conceptul latin prin care s-a desemnat revenirea la viață a lui Christos după crucificare și înmormântare)

Resurrectio este termenul latin ce a desemnat învierea în țările Apusului Catolic. Românii nu l-au avut în limbajul lor religios vechi, ceea ce este din nou o indicație a desprinderii creștinismului daco-roman de cel din Imperiu odată cu retragerea aureliană. Românii nu au adoptat nici conceptul provenit din greacă, anastasis, ceea ce este, de cealaltă parte, dovada independenței creștinismului daco-roman de cel bizantin.

supplicatio – (concept latin prin care s-a exprimat conținutul rugăciunii ca o cerere)

Cuvântul și derivatele lui se găsesc în mai toate limbile Apusului (unele au derivate ale latinescului precor, –ari, „a ruga”) aflate sub credința romano-catolică. Daco-romanii au folosit termenul latin rŏgātiōnem.

Diferența sesizată între limbajul religios derivat din latină al românilor și cel derivat din latină în țările catolice sau foste catolice este suficientă să ne permită concluzia că cele două entități au avut prea  puțin în comun după oficializarea creștinismului în Imperiu. Din moment ce limbajul religios în țările de sub influența Romei s-a uniformizat este de neconceput ca teritoriul fostelor Dacii să fi rămas neafectat de această uniformizare, dacă acest teritoriu ar fi fost sub influența Bisericii Apusene. Concluzia nu poate fi evitată. Dacia nu a fost influențată semnificativ de evoluția creștinismului din Imperiu după oficializarea creștinismului, decât după venirea slavilor, și atunci acestă influență s-a efectuat în direcție bizantină. Fondul lexical creștin al limbii române care provine din slavonă și greaca medie dovedește alterarea și reorientarea creștinismului român dinspre un creștinism simplu, biblic, spre unul ritualistic și popular cu puternice elemente păgâne. Înainte de a analiza aceste componente (slavonă și greacă) ale lexicului creștin român, se cuvine să analizăm fondul lexical creștin provenit din limbajul prelatin al traco-dacilor.

FONDUL PRELATIN – Palierul traco-dacic

Substratul provenind din limbajul traco-dacilor

O serie de termeni care au fost considerați a proveni din limba slavă veche, de fapt au fost revendicați mai recent ca provenind din traco-dacă, din fondul prelatin al regiunii Daciilor. Printre acești termeni avem pe următorii ce au căpătat conotație religioasă în creștinism.

căinare, căință, a se căi –

(de la un etimon vechi, indo-european – klau, kal,  înrudit cu grecescul κλαίω „a plânge”. Limba albaneză oferă termeni paraleli,  qaj, qanj, qlanj, „a se plânge”, „a se boci”, „a se văieta”, ceea ce certifică proveniența cuvântului român nu din slavă,[247] ci din etimonul indo-european prezent și în limba traco-dacilor.[248])

Acțiunea de plângere a stării mizerabile. Acest termen a fost înlocuit de pocăință după venirea slavilor.

ispită –

(cei mai mulți lingviști derivă termenul de la verbul slavonesc ispytĭ,[249] dar Vinereanu susține că etimonul invocat de Miklosich nu există în realitate, cel puțin nu este atestat în slava veche și arată că în sanscrită există un cuvânt identic cu cel românesc, īspita „dorință”. Concluzia este că termenul românesc provine dintr-un etimon vechi indo-european aflat și în limbile tracice)

Tentaţie, ademenire, încercare, cercetare, etc.

jertfă –

(de la slavonescul žrŭtva,[250] dar Vinereanu arată că termenul în limba română este apropiat de tracicul zetraia – pronunțat jetraia – cât și de formele din sanscrită, avestică și greacă, ceea ce exclude proveniența din slavonă,[251] dar nu exclude influențarea pronunției)

  1. Sacrificiu adus în procesul închinării care putea fi de natură animală sau de altă natură. În creştinism este centrală jertfa lui Iisus care a adus ispăşirea păcateleor celor ce cred. Creştinii nu mai aduc jertfe de sânge, ci jertfe duhovniceşti[252] nu pentru a obţine iertarea, ci ca recunoştinţă pentru iertare.
  2. În liturghiile unor biserici reprezintă darul adus de credincioşi pentru a obţine iertarea păcatelor. Are ca pandant latinescul cu acelaşi înţeles sacrificiu.

milă –

(de la slavonescul milŭ „gingaș” „tandru”; milostiv de la slavonescul milostivŭ; a milui  de la slavonescul milovati, etc.[253] Vinereanu oferă informații ce arată problemele presupusului etimon slav, și citându-l pe Vasner, susține că forma nominală este un calc după latinescul mizericordia sau după termeni aflați în limbile germanice. Tot el arată că limbile baltice oferă un radical care este mai apropiat de română decât cel din slavonă. Vechea prusacă are termenul myls, iar lituaniana meile „iubire.” Concluzia este că termenul milă în limba română provine din fondul prelatin.[254] Este clar că unele derivate ale cuvântului milă au forme congruente cu cele slavone – milostiv – milostivŭ, ceea ce indică modificarea acestora în tiparele oferite de termenii slavoni.

Pe de altă parte, în sprijinul opiniei că termenul este slavon, este adusă în discuție transformarea în conformitate cu anumite legi fonetice suferită de unii termeni de proveniență latină existenți în limba străromână înainte de venirea slavilor, care ar fi afectat și termenul milă, dacă acesta ar fi apărut în limba românilor înainte de venirea slavilor. Astfel, gula devine gură, mola devine moară. Transformarea arătată nu afectează însă cuvintele venite ulterior în limba română din slavonă, un indiciu că legea fonetică încetase să acționeze.[255] Implicația ar fi că dacă termenul religios milă ar fi provenit din prelatină și ar fi fost adoptat în limbajul religios al românilor înainte de venirea slavilor, legea fonetică arătată ar fi acționat și asupra lui.

Adevărul este că nu știm care a fost forma conceptului milă în limbajul traco-dacic, dacă totuși a existat, ci doar că a fost foarte aproape de forma pe care o avem astăzi. Oricare ar fi fost forma acelui concept, el s-a suprapus ulterior peste conceptul similar din limba slavonă, contopinsu-se și dând în final cuvântul milă. Iarăși, unele cuvinte se sustrag de la anumite regulile sau legi fonetice. Termenul milă nu este de origine latină, dar poate foarte bine să fie de origine traco-dacă. Nu știm dacă legile fonetice ce au acționat în limba latină vorbită pe teritoriul Daciei și-au extins acțiunea și asupra cuvintelor traco-dacice, ale fondului prelatin încorporat în limba română. Așa după cum regula menționată a acționat asupra cuvintelor latine de până la definitivarea formării limbii române vechi – secolul VII,[256] și nu a mai acționat asupra termenilor slavoni, tot astfel s-ar fi putut ca termenii proveniți din traco-dacă să nu fi fost afectați de legea fonetică ce a transformat pe „l” în „r”.)

Concept important în doctrina creştină care descrie îndurarea lui Dumnezeu pentru cel păcătos, în virtutea căreia Dumnezeu nu îi dă pedeapsa pentru păcate.[257] Este de asemenea o virtute a celor ce au experimentat îndurarea lui Dumnezeu, virtute pe care o manifestă faţă de alţii.[258] Milă are pandantul latinesc îndurare și a milui are unul foarte arhaic mezerere.

rai

(de la slavonescul raj[259] dar Vinereanu[260] îl revendică dintr-un termen indo-european aflat și în limbile tracice, rai cu sensul de „bogăție” sens care nu există în limbile slave, de aceea el consideră că împrumutul a fost invers, slavii împrumutând termenul din stră-română)

  1. Locul de fericire unde merg sufletele celor credincioși după moarte.[261] Are pandantul latin paradis.
  2. Colac ce se dă de pomană la înmormântări. În timp ce prima semnificație este biblică, cea de a doua nu este, ci a fost dobândită ulterior prin ritualurile nebiblice asociate cu înmormântarea.

răstignire –

(de la verbul a răstigni provenind din slavonescul rastegnati „a sili”[262] sau rastengnonti. Stăniloaie sesizează că nu este de origine slavonă, ci tracă, dar explicația lui nu e corespunzătoare.[263] Vinereanu[264] apelează la observația unor lingviști că verbul nu este atestat în slava veche. El propune ca etimon un radical indo-european reig  „a întinde” care în combinație cu un alt radical indoeuropean (s)tegh „băț” „stinghie” a dat termenul român  răstigni care înseamnă „ a întinde pe cineva pe stâlp” ”a pune al stâlpul infamiei”)

Pandantul lui crucificare, modalitatea prin care Iisus și-a sacrificat viața pentru noi, oamenii păcătoși.[265] Implica vărsare de sânge, ceea ce corespundea cerinței Vechiului Testament de a se oferi sânge pentru iertarea sau acoperirea păcatelor.[266]

veste –

(considerat a proveni din slavonescul vĕstĭ.[267] Vinereanu arată că termenul slavon provine dintr-o rădăcină veche proto-slavonă vedati (ved-tu) care înseamnă „a ști, a avea cunoștințe” etimon înrudit cu alții de proveniență indo-europeană: sanscritul vittis „cunoștințe”, avesticul visti „cunoștințe”. Formele par să provină din preindo-europeanul ŭat „a fi drept, corect din punct de vedere spiritual”.[268] Există motive să considerăm termenul de proveniență pre-latină, lucru dovedit și de înrudirea conceptului veste cu a învăța, povață, poveste. Pentru a învăța  nu a fost oferit un etimon satisfăcător din limba latină, ceea ce pledează pentru proveniența cuvântului din rădăcina preindo-europeană ŭat care a putut avea derivate în traco-dacă din care ar trebui să provină astfel termenul veste precum și verbul înrudit a învăța.)

Noutate care se aduce la cunoștința celor interesați. În limbajul religios se referă la știrea, informația că Dumnezeu ne-a oferit un Mântuitor în persoana Fiului Său. De aceea scrierile apostolilor ce prezintă viața și acțiunile salvifice ale lui Iisus sunt numite evanghelii, comportând ideea de veste bună. Se pare că ideea venirii Mântuitorului în lume a fost păstrată ca o veste, ca o cunoștință prin care oamenii puteau să devină drepți înaintea lui Dumnezeu. Așa se explică semnificația vechiului etimon ŭat „a fi drept, corect din punct de vedere spiritual” ce a dat ulterior cuvintele veste  și a învăța. Dacă aceste raționamente etimologice sunt corecte, avem încă o dovadă că daco-romanii creștini concepeau mântuirea ca acceptarea prin credință a veștii bune (ce implica învățarea evenimentelor răscumpărătoare din viața Mântuitorului: întruparea, moartea, învierea etc) prin care oamenii ajung drepți din punct de vedere spiritual.[269]

vină –

(considerat a proveni de la slavonescul vina „acuzație”,[270] dar Vinereanu consideră că există dovezi ale prezenței conceptului în multe limbi indo-europene, ceea ce face posibilă extragerea cuvântului nu din slavonă, ci din fondul prelatin. Cf. conceptul medo-persan vinaθ „păcat” etc. [271])

Greșală, păcat ce implică culpabilitate.

Observații privind fondul lexical creștin prelatin

Termenii aparținând acestui grup au fost considerați multă vreme ca provenind din limba slavonă în care avem aproape aceleași concepte cu grafie similară.  Studii recente de indo-europenistică au concluzionat însă că acești termeni provin mai curând din fondul prelatin indo-european al traco-dacilor, de unde s-au răspândit în limbile slave din zonă.

Având în vedere că unii din acești termeni desemnează concepte creștine foarte importante pentru care nu avem echivalente provenind din latină, lipsa lor din vocabularul creștin al daco-romanilor ar fi fost o problemă, indicând fie spre o teologie incompletă, ceea ce ar fi fost extrem de improbabil, fie spre înlocuirea termenilor latini cu corespondenții lor slavoni după venirea slavilor. A doua presupoziție a fost adoptată de unii istorici și s-a susținut că acești termeni ce desemnează concepte teologice ce nu au corespondent în lexicul pe proveniență latină, au înlocuit pe cei de limbă latină ce aveau același conținut teologic. Dacă acesta ar fi fost cazul am fi avut măcar unele indicații lingvistice dovedind presupoziția, dar nu avem astfel de dovezi. Concluzia este că daco-romanii și-au confecționat un vocabular religios creștin atotcuprinzător cu termeni provenind atât din latină cât și din traco-dacă. Termenii dogmatici slavoni doar au dublat pe cei de origine latină sau prelatină.

Unii termeni creștini de origine traco-dacă au fost adoptați de slavii așezați în teritoriile locuite de daco-romani. Alți termeni creștini religioși provenind din traco-dacă au găsit corespondent în limba slavonă și dat fiind faptul că aveau aceeași rădăcină indo-europeană, a fost ușor ca termenii respectivi să se contopească într-un singur cuvânt și concept. Așa este conceptul milă, provenind din contopirea unui termen traco-dac (înrudit cu latinescul mitis „blând, prietenos,” sanscriticul mayas „plăcere, bucurie” cu balticul lituanianul mila, meile „iubire” sau cu albanezul mirё „drag, iubit”[272]) cu termenul bulgaro-slavon mil „scump, drag”.[273]

Din vocabularul religios de proveniență latină, care este, așa cum am arătat, fundamental și biblic, numai câțiva termeni au fost înlocuiți cu cuvinte de origine slavă și acest proces poate fi dovedit prin observații lingvistice: latinescul sânt înlocuit de slavonescul sfânt (după ce au coexistat multă vreme), latinescul altar înlocuit cu slavonescul (cel puțin în pronunție) oltar, etc.

SLAVONAPalierul slavon

Suprastratul termenilor proveniţi din slavă sau prin intermediul limbii slave

În ce priveşte substratul de origine slavă, termenii mai cunoscuţi din această limbă care compun lexicul creştin la români sunt următorii:

Termeni de origine slavă

Al. Rosetti oferă în a sa Istorie a limbii române următorii 40 de termeni:[274]

agneţ, blagoslovi (cu derivatele numeroase), a se căi, chilie, chivot, colindă, colivă, cristelniţă, duhovnic, dveră, a ispăşi, maslu, metoh, mitră, molitvă, monah, mucenic, odăjdii, pomană, a pomeni, popă, post, potir, prapur, pravilă, praznic, pristol, schimnic, schit, sfînt, slavă, smirnă, stareţ, strană, taină, tîmplă, ţîrcovnic, troiţă, utrenie, vecernie.

Pe lângă aceştia mai pot fi semnalaţi: acatist, Arminden, Blogoveştenie, bogorodicină, bolniţă, camilafcă, capişte, cazanie, caznă, cădelniţă, a cădi, chinovie, chivot, cler, clopot, colac (cu derivatul colăcar), crâsnic, cumătru, datină, denie, duh, a greși, grijanie, gropniță, hram, iconostas, Ispas, întrupare, litanie, mănăstire, mătanie, metoh, minei, mir, a mirui, moaşte, mucenic, nabederniţă, naporojnă, naracliţă, năstavnic, nedeie, obedniţă, obnovlenie, obștejitel, oglaşenie, ogrăza, oltar, oltarnic, opust, a osfeștui, ostie, a osveti, oșelnic, pavecerniță, Pălie, panahidă, pocăință, pomneată, potcap, Precista, Preobrejanie, prescură, priceasnă, pricestanie, prihană, prinos, pristol, prohod, prooroc, a propovădui, proscomidie, proslăvire, protopop, pustnic, Răpotini, Rusalii, Sarsailă, sfeștanie, spăsenie, spovedanie, stihiră, stihoavnă, svetilnă, târnosire, tipic, tiplotă, toiag, trebnic, Trisfetite, triod, tropar, ucenic, umivanie, veșnic, Vovedenie, vlădică, vohod, vozglas, zăbranic, zăbun etc.

Termeni slavoni cu o uşoară semificaţie religioasă, sau care au dobândit semnificaţie religioasă

cârjă, ceaslov, maică (de la bulgărescul majica,[275] sau din majka – sâbo-croată[276] descriind o călugăriţă, sau formând sintagma Maica Domnului, deși unii lingviști îl consideră de proveniență latină[277] din mămaică), milă (proveniența nu este sigur slavonă. Vinereanu opinează că ar proveni din fondul prelatin al limbii daco-tracice[278]) cu derivatele lui (milostenie, milostivire, miluire), nădejde, obicei, obşte cu derivatele obştejitel şi  obştejitie, opaiţ, pridvor, răstignire (iarăși, ca și în cazul lui milă, originea slavonă este chestionată și pusă sub semnul întrebării de studii indo-europenistice contemporane, cf. Vinereanu la definirea conceptelor respective[279]), slujbă, smerenie, sobor, strădanie etc.

Termeni de origine greacă prin filieră slavă

O serie de termeni religioşi au intrat în limba română din limba greacă, dar nu prin filieră latină, ci mult mai târziu, prin filieră slavonă. Astfel avem afurisenie, agheasmă (aghiazmă, aiasmă, iasmă), antimis, arhanghel, arhiereu, arhimandrit, catapeteasmă, catismală, catismă (sedelnă),  călugăr, chilie, chinovie, canon, clisiarh, clisier cu derivatul clisierniţă, ctitor, eretic, Christos (grafia, căci pronunţia s-a păstrat prin latinescul Cristos), icoană, ierodiacon, ieromonah, Iisus (grafia, căci apelativul este intrinsec oricărei credințe creștine), litie, liturghie, mitră, mitropolie, paraclis cu derivatul paracliser, parastas, (poate chiar) patrafir, patriarh, proscomidie etc.

Au fost incluși și unii termeni religioși ce se consideră că au provenit în limba română în epoca de după 1500 ca amvon[280] (loc ridicat, o platformă sau un balcon de unde se rostea predica sau se citea Evanghelia), anafură[281] (bucățele de pâine sau de prescură binecuvântate), antimis[282] (pânză pe care este zugrăvit chipul lui Iisus, iar într-un colț are cusută o părticică din moaștele unui sfânt și care trebuie să fie în mod obligatoriu pe masa din altarul bisericii când se săvârșește liturghia; antimisul poate fi folosit și pentru efectuarea împărtașaniei în afara bisericii), panaghie (prescură ce se dă de pomană după trecerea a 40 de zile de la înmormântare), panahidă (slujba religioasă care se face la 40 de zile de la înmormântare), etc.

Elemente arhitectonice

amvon – (de la slavonescul amǔvonǔ provenind din greacă)

Loc ridicat în interiorul unei biserici de unde se citea Evanghelia.

bolniţă – (din slavonescul bolĭnica)

Cameră boltită pe lângă o biserică unde se păstrează în rând craniile decedaţilor după ce s-a făcut dezgroparea lor.

capişte – (din slavonescul kapište „idol” care provine la rândul lui din kapĭ „figură”, „chip”)

Altar sau templu dedicat zeilor păgâni antici.

catapeteazmă – (din slavonescul katapetazma provenind din greacă)

  1. Peretele care ascunde altarul în bisericile ortodoxe.
  2. Iconostas.

clisierniţă – (deriat din clisier)

Clădire adiacentă unui ansamblu mănăstiresc unde se păstrau obiectele de cult, veşmintele şi alte obiecte din inventarul unei mănăstiri.

clopotniţă – (derivat al lui clopot)

Turnul unde era postat clopotul.

ctitor – (din slavonescul ktitorǔ, provenind din greacă)

Individ care îşi asumă cheltuiala pentru construirea unei biserici sau al unui aşezământ religios, fondator.

gropniţă – (din bulgărescul gropnica)

Încăpere din biserică aşezată între pronaos şi naos, în care se aşează mormintele ctitorilor sau ale altor personalităţi. Are şi sensul de criptă, cavou, sau mormânt, sau cimitir, plasate alături de biserică.

metoc sau metoh  – (din slavonescul metohŭ)

Mănăstire de mărime mai mică ce aparţine administrativ de o mănăstire mai mare. Clădire a unei mănăstiri unde se primesc şi se găzduiesc oaspeţii.

paraclis –

(termen de proveniență greacă, parakklisi,  prin intermediul slavonescului paraklisŭ, cel mai probabil provenind din mediogreacă[283])

Capelă sau o biserică mai mică aflată lângă una mare, unde se săvârşeau slujbe religioase, printre care cele mai importante erau slujbele pentru Fecioara Maria sau pentu sfinţi.

pridvor – (de la slavonescul pritvorŭ de la verbul pritvoriti – „a înnădi”)[284]

Încăpere aflată la intrarea într-o biserică, plasată înaintea pronaosului.

strană – (de la slavonescul strana)

Fiecare din scaunele așezate de-a lungul pereților unei biserici.

Observații privind termenii slavoni legați de arhitectura bisericească

În comparație cu lexicul latin referitor la elementele arhitectonice creștine (care este foarte redus, fiind compus din doi sau trei termeni) lexicul slav este mult mai dezvoltat, ceea ce arată că după venirea slavilor s-a trecut la construirea de așezăminte și locașuri de închinare elaborate cu structură complexă și cu întrebuințări diferențiate.

Elemente dogmatice – concepte doctrinare

a afurisi – (de la slavonescul aforisati ce provine la rândul său din grecescul aforizo)

Este un verb ce descrie acțiunea de pedepsire, de aruncare a anatemizării asupra cuiva. A blestema, a anatemiza. DER[285] îl consideră provenind din mediogreacă.               Aceeași proveniență i-o atribuie și Vinereanu.[286]

blagoslovenie, a blagoslovi – (din slavonescul blagoslovenije, respectiv blagosloviti)

Binecuvântare, acțiunea de a binecuvânta.

a se căi, a se pocăi

(de la slavonescul kajatĭ, respectiv pokajatĭ.[287] Vinereanu[288] arată că românescul a se căi este înrudit cu formlele albaneze qaj, qanj, qlanj „a se plânge”, „a se boci”, „a se văieta” provenind dintr-o rădăcină preindo-europeană. Aceste forme românești sunt înrudite cu cele slave, dar nu provin din acestea. Cf. căinare la lexicul latin). A se pocăi, însă, a venit se pare, prin filieră slavă și are coloratură religioasă mai pregnanat decât a se căi, deși unii lingviști susțin că prefixul po- este de origine traco-dacă.[289]

Recunoașterea păcatului și regretul pentru păcat.

căinţa, pocăinţa  – (derivate al verbelor a se căi, a se pocăi)

  1. Pocăința este schimbarea felului de a gândi prin transformarea minții, și aceasta se vede mai pregnant în privința păcatelor, care sunt mărturisite și abandonate.[290]
  2. Pocăința a devenit una din cele șapte taine sau sacramente ale Bisericii Orientale și ale celei Occidentale, constând în principal în spovedanie. În timp ce prima conotație semnatică este biblică, a doua este derivată din practici introduse ulterior în creștinism.

duh – (din slavonescul duchŭ)

  1. În general respiraţie, suflet, spirit.
  2. Categorie de fiinţe supranaturale şi imateriale. Dumnezeu este duh[291]. Îngerii sunt duhuri slujitoare[292] şi demonii, dracii sunt duhuri rele.[293]

Duhul Sfânt – (termen compozit din două cuvinte de origine slavă, duchŭ și sventŭ)

Persoană a Dumnezeirii care aplică mântuirea în viaţa celui ce crede în Mântuitorul. Regenerează pe cel păcătos, locuieşte în cel mântuit, sfinţeşte pe cel declarat drept de Dumnezeu, etc.[294]

eres, eretic – (din greacă prin intermediul slavonei unde avem eresĭ şi eretikŭ)

Învăţătură falsă, care se abate de la credinţa dreaptă şi care face pe cei ce o acceptă să fie eretici. Adeptul eresului, a unei învăţături false, se numeşte eretic. Este foarte posibil ca termenul să fi existat și în lexicul latin de proveniență greacă.

a greşi – (din slavonescul grĕšiti)

A se face vinovat faţă de cineva. Nu are forţa termenului păcat.

a ispăşi, ispăşire  – din slavonă, sŭpasitĭ[295] „a mântui”)

  1. Verb care descrie acţiunea efectuată de Iisus Christos când a murit pe cruce în locul nostru înlăturând vinovăţia noastră.[296] A răscumpăra, a câştiga iertarea.
  2. A ajuns să însemne de asemenea acţiunea oamenilor ce voiau să scape de vinovăţie prin efort propriu, prin îndeplinirea unor canoane în cazul celor ce s-au spovedit.

ispită –

(cei mai mulți lingviști derivă termenul de la verbul slavonesc ispytĭ,[297] dar Vinereanu susține că etimonul invocat de Miklosich nu există în realitate, cel puțin nu este atestat în slava veche și arată că în sanscrită există un cuvânt identic cu cel românesc, īspita „dorință”. Concluzia este că termenul românesc provine dintr-un vechi etimon indo-european aflat și în limbile trace)

Tentaţie, ademenire, încercare, cercetare, etc.

a ispiti, ispitire – 

(de la verbul slav ispitatĭ sau de la ispitire din fondul pre-latin al limbii române)

A tenta, a ademeni, a pune la încercare, a cerceta

întrupare –

(din slavonescul trupŭ cu prefixul în.[298] Vinereanu opinează că provine dintr-un etimon traco-dacic asociat cu trunchi[299])

Doctrină fundamentală a credinţei creştine care afirmă luarea de trup uman a Logosului[300] prin intermediul Fecioarei Maria. Are pandant latin în termenul cu acelaşi înţeles – împelițare folosit până în secolul XVII. Faptul că avem termeni pentru același concept dogmatic din amblele limbi, latina și slavona, ne arată că aceștia au coexistat în practicarea credinței creștine pe teritoriul Daciei. Termenul încetățenit în limbile Apusului provine din incarnatio ceea ce a dat în limba română termenul încarnare considerat a proveni din franceză[301].

jertfă –

(de la slavonescul žrŭtva,[302] dar Vinereanu arată că termenul în limba română este    apropiat de tracicul zetraia – pronunțat jetraia – cât și de formele din sanscrită, avestică și greacă, ceea ce exclude proveniența din slavonă[303], dar nu exclude influențarea pronunției)

  1. Sacrificiu adus în procesul închinării care putea fi de natură animală sau de altă natură. În creştinism este centrală jertfa lui Iisus care a adus ispăşirea păcateleor celor ce cred. Creştinii nu mai aduc jertfe de sânge, ci jertfe duhovniceşti[304] nu pentru a obţine iertarea, ci ca recunoştinţă pentru iertare.
  2. În liturghiile unor biserici reprezintă darul adus de credincioşi pentru a obţine iertarea păcatelor. Are ca pandant latinescul cu acelaşi înţeles sacrificiu.

milă –

(de la slavonescul milŭ „gingaș” „tandru”; milostiv de la slavonescul milostivŭ; a milui  de la slavonescul milovati, etc.[305] Vinereanu oferă informații ce arată problemele presupusului etimon slav, și citându-l pe Vasner, susține că forma nominală este un calc după latinescul mizericordia sau după termeni aflați în limbile germanice. Tot el arată că limbile baltice oferă un radical care este mai apropiat de română decât cel din slavonă. Vechea prusacă are termenul myls, iar lituaniana meile „iubire.” Concluzia este că termenul milă în limba română provine din fondul prelatin.[306] Este clar că unele derivate ale cuvântului milă au forme congruente cu cele slavone – milostiv – milostivŭ, ceea ce indică modificarea acestora în tiparele oferite de termenii slavoni)

Concept important în doctrina creştină care descrie îndurarea lui Dumnezeu pentru cel păcătos, în virtutea căreia Dumnezeu nu îi dă pedeapsa pentru păcate.[307] Este de asemenea o virtute a celor ce au experimentat îndurarea lui Dumnezeu, virtute pe care o manifestă faţă de alţii.[308] Milă are pandantul latinesc îndurare și a milui are unul foarte arhaic mezerere.

mucenic –  (de la slavonescul mučenikŭ)

Termen ce desemnează persoana care moare pentru credinţa creştină. Are ca sinonim termenul martir care provine de la grecescul martyr, însemnând martor.

nădejde – (de la slavonescul nadežda)

Virtute creştină (una dintre cele trei majore, pe lângă credinţă şi dragoste) datorită căreia credincioşii trăiesc cu anticipaţia revenirii lui Iisus Christos şi de aceea sunt activi în slujire şi curaţi în trăire.[309]

oglaşenie – (din slavonescul oglaşenije)

Procesul de catehizare a celor ce adoptau credinţa creştină. Are ca pandant termenul provenind din greacă, probabil prin latină, catehizare.

oglaşenic – (din slavonescul oglaşenik)

Convertit la creştinism ce era supus catehizării. Catehumen.

Panaghie –

(de la slavonescul panagija provenind din grecescul panaghia. Murnu 41, îl consideră de proveniență neogreacă)

Ca nume propriu desemnează pe Fecioara Maria, provenind dintr-un epitet al acesteia („atotsfântă”) aplicat Mariei după secolul V.

pravilă – (de la slavonescul pravilo)

  1. Normă, regulă, îndatorire prescrisă de Biserică pe baza preceptelor morale și canonice ale acesteia; prin extensie cartea în care sunt scrise aceste norme. Alt înțeles este acela de pedeapsă mai ales sub formă de rugăciuni dată celor ce încălcau normele bisericești.
  2. Lege, regulă desprinsă din datini și tradiții.

Pandantul latinescului lege. În timp ce termenul de proveniență slavonă are și înțelesul de strădanie, pedeapsă efectuată cu scoul de a obține iertare, termenul de origine latină nu are aceste conotații, ceea ce este din nou un indiciu că credința daco-romanilor nu era antropo-centristă, accentuând meritele omului în salvare, ci Christo-centristă, expunînd meritul lui Christos ce ne-a adus legea credinței și a dragostei creștine.

pravoslavnic – (de la slavonescul pravoslavĭnŭ)

Credincios răsăritean, ortodox. De remarcat că lexicul latin nu atestă vreo denumire particulară a credincioșilor daco-romani decât cea generică, foarte veche (din primul secol) de creștini, ceea ce indică desprinderea creștinismului daco-roman de restul creștinătății europene înainte de delimitarea celor două zone de creștinism, cel ortodox – oriental și cel catolic – occidental. Termenul pravoslavnic ne vine odată cu slavii, iar cel de ortodox mult mai târziu, prin franceză.

Precista –

(de la slavonescul prěčista „preacurata” provenind din slavonescul čistŭ „curat” cu prefixul pre-)

Apelativ al Mariei, mama Domnului Iisus, arătând starea ei de curăție, neprihănire. Spre deosebire de apelativul Panaghia ce înseamnă „atotsfântă” și indică înspre cultul Mariei, apelativul Precista și pandantul latin Preacurata sunt la jumătatea drumului în ce privește beatificarea Mariei, ridicând-o pe Maria deasupra celorlalți oameni. Apelativul de origine latină, Fecioara, nu sugerează cultul Mariei la latinofonii Daciilor, ci doar recunoașterea curăției morale de care vorbesc și Evangheliile.

pricestanie – (de la slavonescul priceaštanie)

Împărtășanie, cuminecătură.

a pricestui – (de la slavonescul priceastiti)

A se împărtăși, a se cumineca.

prihană –

(din slavonă, dar fără a i se cunoaşte etimonul.[310] Considerat că a venit în limba română din ucrainiană[311])

Vină morală, faptă ce încalcă moralitatea, pată, meteahnă, cusur, defect. Folosit mai ales în termeni compuşi ca neprihană, neprihănire, fără prihană, etc.

prooroc – (de la slavonescul prorokŭ)

Profet, persoană ce mijlocește cuvântul lui Dumnezeu înspre oameni. Desemnează pe oamenii ce ne-au oferit Cuvântul lui Dumnezeu din Vechiul și Noul Testament.

a propovădui – (de la slavonescul propovědati)

Acțiunea de a proclama Cuvântul lui Dumnezeu.

a proslăvi – (de la slavonescul proslaviti)

A da laudă, a glorifica.

proslăvire – (derivat din verbul a proslăvi)

Glorificare, ultima fază a mântuirii oferite oamenilor prin jertfa Mântuitorului, când cei răscumpărați vor primi trupuri de slavă prin înviere.[312]

rai

(de la slavonescul raj[313] dar Vinereanu[314] îl revendică dintr-un termen indo-european aflat și în limbile tracice, rai cu sensul de „bogăție” sens care nu există în limbile slave, de aceea el consideră că împrumutul a fost invers, slavii împrumutând termenul din stră-română)

  1. Locul de fericire unde merg sufletele celor credincioși după moarte.[315] Are pandantul latin paradis.
  2. Colac ce se dă de pomană la înmormântări. În timp ce prima semnificație este biblică, cea de a doua nu este, ci a fost dobândită ulterior prin ritualurile nebiblice asociate cu înmormântarea.

răstignire –

(de la verbul a răstigni provenind din slavonescul rastegnati „a sili”[316] sau rastengnonti. Vinereanu[317] apelează la observația unor lingviști că verbul nu este atestat în slava veche. El propune ca etimon un radical indo-european reig  „a întinde” care în combinație cu un alt radical indo-european (s)tegh „băț” „stinghie” a dat termenul român  răstigni care înseamnă „ a întinde pe cineva pe stâlp” ”a pune al stâlpul infamiei”)

Crucificare, modalitatea prin care Iisus și-a sacrificat viața pentru noi, oamenii păcătoși.[318] Implica vărsare de sânge, ceea ce corespundea cerinței Vechiului Testament de a se oferi sânge pentru iertarea sau acoperirea păcatelor.[319]

sfînt – (de la slavonescul sventŭ)

Este pandantul de origine slavă a lui sânt, semnalat la cuvintele de origine latină. În timp ce Biblia aplică acest adjectiv la plural tuturor creștinilor,[320]  ritualismul slav l-a impus preponderent anumitor persoane decedate, acesta devenind înțelesul particular al cuvântului. De asemenea, în același ritualism, verbul a sfinți este aplicat cu precădere lucrurilor, pe când Biblia îl aplică, nu ritualistic, ci moral persoanelor, mai ales celor aflate în viață.[321] Observația arată mutarea accentului de la persoane la lucruri, și de la moralitate la ritualistică.

slavă –

(de la slavonescul slava,[322] dar Vinereanu arată că formele slave sunt înrudite cu          cele găsite în limbile baltice – lituanianul slóve „cinste, onoare”; letonianul slova și chiar cu sanscritul çrávas „cinste, slavă”,[323] ceea ce poate fi o indicație că un termen similar al daco-tracilor a putut fi asimilat de forma slavonă a conceptului)

Glorie.

a slăvi – (de la slavonescul slaviti)

A glorifica

smerenie, a se smeri – (de la slavonescul sŭmĕriti[324])

Acțiunea de a se umili. Smerenia desemnează același concept ce îl desemnează cel de proveniență latină, umilirea.

spăsenie – (de la slavonescul sŭpasenije)

Pocăință, atitudine de smerenie.

Troiță – (de la slavonescul troica)

Treime, trinitate.

ucenic – (de la slavonescul ucĕnikŭ)

Discipol al lui Iisus Christos. Primii creștini se numeau ucenici.[325]

veșnic – (de la salvonescul vĕčinŭ)

Etern.

veșnicie – (de la veșnic)

Durată ce nu are început nici început şi nici sfârșit și nu se supune dimensiunii temporale. Eternitate.

Observații privind termenii slavi ce descriu dogmele bisericești

Din cei aproximativ 30 de termeni presupuși de origine slavă ce descriu doctrinar credința creștină, o parte substanțială a fost transferată, în urma unor studii lingvistice de indo-europenistică, la grupul termenilor de origine prelatină. Așa sunt termenii căință, a se căi; ispită, ispitire, a ispiti; jertfă; milă; rai; răstignire.

Din cei 24 de termeni rămași în lista de proveniență slavonă majoritatea au pandant în grupul termenilor doctrinari proveniți din latină, ceea ce ne arată că termenii dogmatici din ambele limbi au coexistat alăturat în limbajul religios al românilor. Așa sunt a afurisi – a anatemiza; a blagoslovi – a binecuvânta; duh – spirit; Duhul Sfânt – Spiritul Sânt; a greși – a păcătui; întrupare – împelițare; mucenic – martir; oglașanie – catehizare; pravilă – lege; Precista – Preacurata; pricestanie – cuminecătură; prihană – păcat; a propovădui – a predica; smerenie – umilire; Troiță – Treime.

Unii termeni puși în această listă de concepte dogmatice pot proveni tot atât de bine din latină. Așa sunt termenii eres, eretic și veșnic. Mai rămân câțiva termeni dogmatici de proveniență slavonă care nu au echivalent latin sau prelatin în vechiul limbaj religios al românilor. Așa sunt termenii ispășire, nădejde, proroc și ucenic. Nu există nici o îndoială că daco-romanii au avut termeni religioși sinonimi cu cei enumerați anterior, dar ei au fost înlocuiți în uzul exersării religiei cu cei slavoni, care îi avem și astăzi, sau aceștia din urmă au apărut prin contopirea unor termeni sinonimi și omofoni din traco-dacă și slavonă. Nu ar fi exclus ca studii lingvistice viitoare să justifice această aserțiune cât de curând.

Concluzia este că slavii încreștinați au adus cu ei la venirea pe teritoriul Daciilor un limbaj religios dogmatic care a coexistat cu cel de proveniență latină și prelatină al populației daco-romane. Nu același lucru se poate spune despre limbajul ritualistic al slavilor, care, se va vedea, nu are echivalent în limbajul creștin român de origine latină, și lucrul acesta va fi evidențiat din listele ce urmează.

Elemente festive – Praznice

Arminden – (de la slavonescul Jeremiinŭ dĭnĭ „ziua lui Ieremia”)

Sărbătoare populară ținută la 1 mai, cu obiceiul de a pune la poartă verdeață (un brad, de exemplu, care este numit ca și sărbătoarea), ce se ia de acolo numai când s-a făcut prima pâine în acel an din noua recoltă de grâu.  

Blagoveştenie – (din slavonescul blagovĕštenije)

Sărbătoarea Bunei Vestiri ţinută la 25 martie. Se vede că denumirea Buna Vestire este o traducere a numelui sărbătorii din slavonă, ceea ce ar putea indica o stabilire destul de târzie a sărbătorii la populația latinofonă a teritoriului românesc, după sosirea slavilor.

hram – (din slavonescul hramŭ)

Patronul unei biserici ce prin extensie a dat praznicul ce are numele patronului respectiv.

Ispas – (din slavonă, sŭpasŭ – mântuitor, mântuire)

Sărbătoarea înălţării Domnului la 40 de zile după înviere.

nedeie – (de la slavonescul nedelja, „duminică”)

Petrecere populară câmpenească ce se organiza cu ocazia unei sărbători sau al unui hram bisericesc. Termenul a ajuns să desemneze o petrecere populară ce în mod substanţial nu are nimic în comun cu trăirea religioasă, ci promovează petrecerea cu băuturi, joc, și alte manifestări lumești. Etimologia cuvântului demonstrează că odată cu venirea slavilor sărbătorile creştine au ajuns desacralizate, golite de conţinut, devenind motiv de petrecere lumească. Duminica a fost pentru slavi ocazie de petrecere, şi mai puţin de închinare. Treptat această realitate a transformării sărbătorilor creștine în ocazii de petrecere s-a generalizat la toată populaţia latinofonă a teritoriului dacic.

Pălie – (de la slavonescul paliti „a arde”)

Sărbătoare populară ținută aproximativ odată cu ziua sfântului Ilie cu scopul de a evita incendii, trăsnete, arșiță, etc.

praznic – (de la slavonescul prazdĭnikŭ „sărbătoresc”)

  1. Sărbătoare religioasă.
  2. Hram.
  3. Comemorare a unui sfânt, sau pomenirea unui mort prin parastas.

Preobrajenie – (din slavonescul preobrajenije „schimbare, transformare”)

Sărbătoarea schimbării la faţă a Domnului Iisus. Se găseşte şi sub numele de Obrajenie.

Răpotini –

(cu varianta Răpotină din slavonă, dar fără un etimon precis. A fost propus       sârbescul robotno „muncitor”.[326] O altă filiație propusă, mult mai probabilă, este    cea din vechea rusă din ropatĭ „templu”[327])

Sărbătoare populară ce se ține în trei marți consecutive începând cu a treia marți          de după Paște.

Rusalii – (de la slavonescul rusalija)[328]

1. Sărbătoarea creștină a coborării Spiritului Sfânt la 50 de zile după înviere.

2. Zâne rele, iele, care aduc calamități naturale și chinuiesc pe oameni schilodindu-i sau luându-le mințile. Se pare că sărbătoarea creștină a Rozaliilor a ajuns să fie suprapusă peste unele sărbători vechi, păgâne, slave, care aveau în centru cultul duhurilor rele și al morților. A se vedea și conceptul slav de rusalcă, ce desemna un duh al râurilor, al pădurilor etc. care se prezenta oamenilor ca o fată tânără îmbrăcată în alb ce atrăgea tinerii în fundul apelor cu scopul de a-i îneca.[329] Rusaliile erau un praznic de origine păgână slavă ce cu prindea manifestări legate de rituri magice de fecunditate.[330]

Trisfetite – (de la slavonescul tri svetitelĭ)

Sărbătoare ortodoxă ce se celebrează la 30 ianuarie, numită și Trei Ierarhi. A fost stabilită ca sărbătoare ortodoxă la 1086 în cinstea a trei teologi ai Bisericii, considerați sfinți: Vasile cel Mare, Grigorie Teologul și Ioan Gură de Aur.

Vovedenie cu varianta Ovedenie – (din slavonescul vŭvedenije)

Denumirea populară a sărbătorii numite Intrarea în Biserică a Maicii Domnului ținută la 21 noiembrie.

Observații privind elementele festive de origine slavă – praznicele

Din cele nouă nume proprii de sărbători desemnate cu termeni de origine slavă numai trei sunt în mod sigur justificate biblic. Acestea sunt Blagoveștenia, Ispasul și Preobrajenia. Cele trei au și nume de origine latină în limbajul religios al românilor: Buna Vestire, Înălțarea și Schimbarea la Față. Concluzia este că în timp ce daco-romanii aveau nouă sărbători creștine, toate justificate biblic, slavii țineau o mulțime de praznice pretins creștine, dar care nu aveau justificare biblică. În plus, avem denumiri de origine latină pandant pentru praznicele biblice denumite cu termeni slavoni, dar nu avem denumiri latine pentru praznicele denumite cu termeni slavoni ce nu sunt biblice.

Șase din praznicele cu nume slavonesc nu sunt justificate biblic și au manifestări evident superstițioase. Așa este plasarea crengilor verzi la poarta casei și păstrarea lor acolo până se coace o pâine din grâul nou; așa este păzirea unor reguli pentru a evita incendii și alte calamități naturale, etc. Sărbătoarea Rusaliilor, deși aproape omonimă cu Rozaliile daco-romanilor, este o manifestare păgână cu multe elemente oculte.

Mai mult, duminica a fost transformată în nedeie, petrecere câmpenească cu manifestări ce nu au nimic de a face cu credința creștină, dimpotrivă, evidențiază moștenirea păgână ce a fost importată în sărbătorile creștine, inclusiv în ziua de duminică, de către populația slavă încreștinată cu un creștinism popular, ce s-a amestecat cu populația daco-roamnă. O dată cu venirea slavilor ziua Domnului, zi de închinare, a devenit nedeie, zi de petrecere câmpenească.

Elemente ierarhice

arhiereu –

(de la slavonescul arhiereĭ provenind din grecescul archiereus însemnând sacerdot de frunte)

Față bisericească ce aparține celei mai înalte clase preoțești.

cler – (din slavonescul klirosŭ sau din greaca medie parțial prin termenul slav klirosŭ[331])

Clasa fețelor bisericiești, în opoziție cu enoriașii.

clisier –

(formă prescurtată de la paracliser. Ciorănescu, citându-l pe Tictin, îl consideră de proveniență mediogreacă[332])

Persoană ce are în seamă paza şi îngrijirea unei biserici, îndeplinind şi unele slujbe în liturghia bisericească, crâsnic, pălămar, dascăl.

crâsnic – (din slavonescul kristŭ „cruce” foarte apropiat de bulgarul krăstnik)

Paracliser, ţârcovnic.

duhovnic – (din slavonescul duhovĭnikŭ)

Popă angajat în spovedanie, care asistă pe cei ce îşi mărturisesc păcatele.         Confesor, părinte spiritual.

ierodiacon – (din slavonă ijerodiakonŭ, de origine greacă)

Călugăr hirotonisit ca diacon.

ieromonah – (din slavonă ijeromonahŭ, de origine greacă)

Călugăr hirotonisit ca popă.

mirean – (de la slavonescul mirĕaninŭ)

Termen ce descrie pe credincioşii de rând, care nu fac parte din rândul clerului sau din rândul monahilor.

mitropolie – (de la slavonescul mitropilija, provenind din greacă)

Unitate administrativă a Bisericii Ortodoxe superioară episcopiei, dar mai mică decât patriarhia, sub cârmuirea unui mitropolit.

mitropolit – (de la slavonescul mitropolitŭ)

Ierarh al Bisericii Ortodoxe mai mare ca episcopul şi mai mic decât patriarhul.

năstavnic – (din slavonescul nastavnikŭ)

Şeful unei mănăstiri sau al unui aşezământ monastic sau al unei biserici.

patriarh – (din greacă – patriarhes, prin intermediul slavonescului patrjarhŭ[333])

Cel mai înalt grad eclesiastic ortodox purtat de ierarhul de la Constantinopol (Patriarh Ecumenic) și de conducătorii Bisericilor Ortodoxe autocefale.

paracliser –

(derivat al lui paraclis de la slavonescul paraclisŭ;[334] Ciorănescu îl consideră de proveniență mediogreacă[335])

Crâsnic, ţărcovnic.

popă – (de la slavonescul popŭ)

Sacerdotul care oficiază slujbele religioase în așezământul bisericesc adus de slavi pe teritoriul României.

protopop – (de la slavonescul protopopŭ)

Popă ce supraveghează pe alți popi dintr-o zonă oarecare. Protoiereu.

ţârcovnic – (de la slavonescul crŭkovĭnicŭ)

Persoană însărcinată cu curăţenia şi buna rânduială în biserică, crâsnic, paracliser, pălămar.

vlădică –

(de la slavonescul vladika, provenind din verbul vlasti, vladiti „a conduce, a stăpâni”)

Episcop. Termenul slav vechi a desemnat o funcție politică superioară (domn, principe, stăpânitor) și, ulterior, una religioasă, ceea ce indică faptul că nobilimea slavonă a acaparat funcții religioase după încreștinare.

Observații privind termenii de origine slavă ce desemnează ierarhia bisericească

Mai întâi este observația că numărul acestor termeni (cinsprezece) întrece numărul celor de proveniență latină (șapte), cel puțin dublu, ceea ce ne spune că creștinismul slav era preocupat în mai mare grad cu ierarhia bisericească decât cel daco-roman.

A doua observație este că în timp ce toți termenii ierarhici de origine latină desemnează concepte și funcții menționate în Scriptură, nu tot așa stau lucrurile cu cei de origine slavonă. Doar doi din cei cinsprezece termeni pot fi regăsiți ca și concepte în Scriptură, și interesant, acești doi termeni descriu realități ce aparțin lumii religioase a Vechiului Testament desemnând funcții ce nu erau caracteristice pentru creștini. Aceștia sunt arhiereu și popă. Arhiereu este un termen scriptural care descrie pe preoții templului religiei mozaice.[336] Niciodată acest termen nu este aplicat în Noul Testament vreunui personaj creștin în particular, fie acesta presbiter sau diacon, ci numai sacerdoților de la Templu ce făceau slujba Vechiului Testament. Acest lucru certifică faptul că creștinismul primar nu avea un sistem sacerdotal. Sacerdotalismul a apărut în creștinism mult după perioada apostolică. Celălalt termen, popă, este de asemenea un concept ce descrie un sacerdot, un oficiant ce jertfește la altar. Este un cuvânt ce aparține sacerdotalismului slav importat pe teritoriul fostelor Dacii la venirea slavilor. Prin urmare, niciunul din termenii ierarhici de origine slavă nu acoperă vreo realitate a creștinismului descris în Noul Testament.

În al treilea rând prin analiza termenilor ierarhici de origine slavă descoperim că se face distincție între ierarhi și mireni. Limbajul religios al daco-romanilor nu face o distincție așa tranșantă între clerici și enoriași. La începuturile sale creștinismul a considerat pe toți adepții săi, comunitatea celor răscumpărați, ca fiind o preoție împărătească.[337] Probabil că termenul latin poporan este cel mai aproape să indice o distincție între slujitorii bisericești și popor, deși conotația lui ar putea fi aceea de neam creștin, desemnând pe români ca creștini. Oricum, terminologia de origine latină nu distinge între sacerdoți și mireni, și aceasta în concordanță cu teologia Noului Testament. Preoția Noului Testament nu mai este a individului, ci a comunității. Din moment ce întreaga comunitate a creștinilor este o preoție, înseamnă că desemnarea unui individ din comunitatea creștină ca sacerdot este o abatere de la practicile apostolice. Distincția sacerdoți – mireni apare în comunitățile creștine ale Imperiului Roman odată cu introducerea sacerdotalismului în creștinism, și aceasta ulterior secolului III când Cina Domnului este transformată într-o jertfă ce trebuie oficiată de sacerdoți.

O altă observație este că nu avem termeni paraleli de origine latină și de origine slavonă care să desemneze același concept ierarhic, așa cum am avut termeni paraleli din ambele limbi care să definească conceptele dogmatice. O analiză a termenului vlădică este potrivită în acest moment.  Termenul vlădică înseamnă la ora actuală episcop, și conceptul acesta din urmă este biblic și se regăsește în lexicul ierarhic de origine latină al daco-romanilor, dar diferența dintre episcopul biblic și vlădica al slavilor este majoră. În timp ce conceptul piscup de proveniență latină a daco-romanilor desemnează un slujitor al bisericii ce supraveghează pe credincoși, cel slavon vlădica descrie o funcție ecleziastică superioară ce a fost asimilată cu o funcție politică. La origine vladică a însemnat domn, stăpânitor, principe. Înțelegem că nobilimea slavonă a acaparat funcțiile bisericești odată cu stabilirea slavilor în teritoriile Imperiului creștinat, printre care și aceea de episcop.

La fel ca și în cazul termenilor ritualistici, nu avem nici o indicație cu privire la existența unor termeni de origine latină care să fi desemnat aceleași funcții ierarhice identificate cu termeni de origine slavonă, care să fi fost eliminați pe parcurs de cei slavoni, așa cum avem evidențe în lexicul ce definește conceptele dogmatice.

Concluzia este că daco-romanii nu aveau funcțiile ierarhice pe care le identifică termenii ierarhici de origine slavonă. Termenii daco-romani ierarhici descriu funcții primitive în creștinism pe când cei slavoni descriu funcții elaborate ce au apărut în creștinism mult mai târziu. Daco-romanii nu aveau nici mitropoliți, nici patriarhi, nici alte grade ecleziastice pe care le aveau slavii. Ierarhia bisericească elaborată ne-a venit odată cu slavii.

Elemente liturgice 

afurisenie

(derivat al verbului afurisi de la slavonescul aforisati ce provine la rândul său din grecescul aforizo).

Acțiunea de pedepsirea, de aruncare a anatemizării asupra cuiva, blestemare, anatemizare.

agneţ – (de la slavonescul agnĭcĭ „miel” cf. latinescul agnus)

Bucată de pâine de formă pătrată din prescură folosită la liturghie.

acatist – (de la slavonescul acatistŭ[338] provenind la rândul lui din grecescul kathistos[339])

Cântări de laudă la adresa unor sfinţi ce se cântau în picioare; rugăciuni pentru persoane a căror nume sunt aşezate în acatist. Acatistierul este o carte ce cuprinde acatiste.

bogorodicină – (din salvonescul bogorodicĭni)

Cântare bisericească din categoria troparelor cântată în cinstea Maicii Domnului.

cădelniţă – (de la slavonescul kadĭlĭnika)

Căţuie, tămâier, vas de metal preţios în care se arde tămâia pentru slujba religioasă

a cădi – (de la slavonescul kaditi)

A tămâia

ceaslov – (de la slavonescul čeasoslovŭ)

Carte bisericească conţinând rugăciuni, tropare, acatiste, paraclise, etc. rostite la           diferite ceasuri ale zilei.

chivot –

(de la slavonescul kivotŭ.[340] Ciorănescu, urmând pe Murnu, îl consideră de proveniență mediogreacă[341])

Obiect liturgic de forma unei cutii sau biserici în care se păstra la altar pe masă sfânta împărtăşanie pentru ocazii de urgenţă.

cristelniţă – (de la slavonescul krŭstilĭnika[342])

Vas în care se pune apa pentru botezul noilor născuţi; odată cu venirea slavilor cristelniţa va înlocui baptisteriul, bazinul în care se botezau cei convertiţi la credinţa creştină.

grijanie – (din bulgărescul grižă – îngrijire)

Împărtăşanie, cuminecătură

jertfelnic – (din slavonescul žrŭtvŭnikŭ. Vinereanu opinează pentru un etimon prelatin[343])

Masa din altarul bisericii pe care se aşează elementele cuminecării în credinţa că acolo se înfăptuieşte jertfa nesângeroasă a lui Iisus.

litanie – (din slavonescul litanija provenind din grecescul λιτανεία)

Rugăciune lungă şi repetată. Procesiune religioasă în care se fac rugăciuni lungi ca sfeştaniile pentru ploaie.

litie – (din slavonescul litija de provenienţă greacă)

Slujbă religioasă ortodoxă efectuată la anumite vecernii în care se sfinţesc darurile aduse de credincioşi (pâine, grâu, vin, ulei, etc.).

litier – (din litie cu sufixul –ar)

Tavă metalică de care se slujeşte popa la efectuarea litiei.

liturghie – (din slavonescul liturgija provenind la rândul lui din grecescul leitourghia)

Slujba bisericească prin care se înfăptuieşte închinarea în bisericile ortodoxe, cu referinţă în mod special la cuminecare.

liturghier – (din liturghie cu sufixul –ar)

Carte ce cuprinde regulile şi formulele slujbelor de vecernie, utrenie şi împărtăşanie de peste an.

maslu – (din slavonescul maslo, unsoare, sau din bulgărescul maslo ulei)

Una din tainele Bisericii Ortodoxe ce constă în rugăciuni şi ungerea cu ulei sau cu mir a celor bolnavi pentru care se înalţă rugăciunile celor 7, 5 sau 3 preoţi implicaţi în ritual. Ritualul se poate face pentru indivizi şi pentru obşte. Aplicarea maslului se face şi pentru trupurile celor decedaţi. Cu acelaşi termen este desemnată şi acţiunea prin care se procedează la sfinţirea uleiului pentru miruire.

mătanie – (din slavonescul metanija)

Ritual prin care se fac plecăciuni până la pământ sau îngenunchieri în semn de pocăinţă (cuvântul provine de la grecescul metanoia, care înseamnă „schimbarea minţii” prin pocăinţă), dar a ajuns să semnifice un ritual de aplecări succesive sau să desemneze rozariul călugărilor, din os sau lemn, prin care socotesc rugăciunile repetate. Unii lingvişti consideră că termenul a apărut prin slavonă din mediogreacă după secolulul XVI.[344]

minei – (din slavonescul mineĭ)

Carte bisericească folosită în ritualul Bisericii Ortodoxe ce cuprinde slujbele sfinţilor şi ale sărbătorilor de peste an.

a mirui – (din slavonescul milovati)

Acţiunea ungerii credincioşilor ortodocşi pe frunte cu mir (din slavonescul miro), un produs aromat sfinţit de arhiereii Bisericii în Joia Mare.

moaşte – (de la slavonescul mostĭ)

Rămăşiţe trupeşti (a unor persoane ce au trecut prin martiraj sau au fost declarate şi considerate sfinte), care se păstrează în aşezăminte religioase pentru slujbe speciale şi se consideră că sunt făcătoare de minuni. O bucăţică de moaşte se pune în fiecare antimis. 

molitvă – (de la slavonescul molitva)

Slujbă religioasă ce cuprinde rugăciuni pentru iertarea păcatelor citite de popă pentru ocazii speciale în afara slujbelor religioase obişnuite. De la acest cuvânt avem o serie de derivate: molitvelnic – carte de oficiere a slujbei numite molitvă; a molitvi – acțiunea de a dezlega de păcate şi de a purifica prin stropire cu apă sfinţită şi prin ungere cu mir; molivită – adjectiv ce descrie condiţia apei sfinţite folosite în slujba numită molitvă.

opust sau otpust – (din slavonescul otŭpustŭ „trimitere”)

Dezlegare, ultimul act al jertfei la liturghie. Partea finală a slujbei liturgice în care popa rostește formula sacramentală de blagoslovenie.

panaghie – 

(de la slavonescul panagija provenind din grecescul panaghia. Murnu, 41, îl    consideră de proveniență neogreacă)

  1. Iconiță cu chipul Fecioarei Maria sau cu Iisus Christos sau cu Dumneseu purtată pe piept de ierarhi.
  2. Bucată de prescură, pâine în cinci colțuri care se pune înaintea icoanei Maicii Domnului, sau se dă de pomană la 40 de zile după o înmormântare.
  3. Slujbă bisericească oferită cu ocazia sfințirii pâinii în cinstea Maicii Domnului.

paraclis –

(termen provenit din greacă prin intermediul slavonei; unii îl consideră ca          provenind din mediogreacă, parakklisi)

Are multe înțelesuri, de la acela de

  1. Capelă și
  2. Slujbă religioasă în cinstea Mariei sau a unui sfânt până la
  3. Carte bisericească ce cuprinde rugăciuni pentru Fecioara Maria sau pentru alţi sfinţi folosite în slujbele făcute mai ales în clădirea ce poartă acest nume.

patrafir – (din slavonescul patrahilŭ, ce vine din grecescul patrahilion[345])

Veşmânt liturgic cu motive religioase purtat de clerul Bisericii Ortodoxe la cele mai multe ocazii.

prescură – (de la slavonescul proskura)

  1. Pâine mică în formă rotundă sau în formă de cruce folosită la proscomidie și din care se împarte anafura.
  2. Colac ce se împarte la pomană sau parastase.

priceasnă – (de la slavonescul priceastĭn)

Cântare intonată în timpul slujbei ortodoxe când are loc împărtășirea.

pricestanie – (de la slavonescul priceaštanie)

Împărtășanie, cuminecătură. Sinonim cu grijanie.

pristol – (de la slavonescul prěstolŭ)

Altar, masă plasată în mijlocul altarului și folosită pentru așezarea obiectelor    necesare în timpul liturghiei.

proscomidie

(de la slavonescul proskomidija. Murnu susține că provine din mediogreacă (de la proschomide) parțial prin slavonă,[346] pe când DEX susține proveniența slavonă)

  1. Prima parte a liturghiei în care popa pregătește pâinea și vinul pentru împărtășanie.
  2. Firida unde sunt ținute elementele pregătite în vederea ritualului liturgic.

Psaltire –

(de la slavonescul psaltyrĭ, dar s-ar putea să provină direct din latină, preluat din Noul Testament grec, care la rândul lui l-a împrumutat din ebraică)

Carte ce cuprinde psalmii biblici. Biserica ortodoxă i-a împărțiți în 20 de catisme pentru liturghie.

sfeștanie – (de la slavonescul osvenstenije)

Slujbă oficiată de popi constând din rugăciuni și stropire cu apă sfințită oferită cu           ocazia începerii unei activități, la darea în folosință a unor obiecte sau construcții          etc.

Observații privind elementele liturgice

Din cei aproximativ 30 de termeni slavoni ce descriu liturghia bisericească în jur de șapte sunt termeni ce descriu concepte nou-testamentare (afurisenie, grijanie, liturghie, miruire, opust, pricestanie, psaltire), unul (maslu) desemnează un concept noutestamentar, dar cu conținut diferit de ceea ce se deduce din informația Noului Testament (în timp ce practica ungerii cu ulei a celor bolnavi și a rugăciunii pentru aceștia este biblică și este menționată în Noul Testament, niciodată Noul Testament nu pomenește ungerea morților și rugăciuni pentru cei morți). Cădelniță și pristol sunt termeni ce descriu obiecte folosite în liturghia Vechiului Testament. Restul de aproximativ 20 termeni liturgici de origine slavonă descriu obiecte și practici ce nu sunt menționate nici în Noul Testament, nici în Vechiul Testament, fiind o adăugire la liturghia apostolică.  Se vede că daco-romanii nu aveau aceste practici liturgice, din moment ce nu avem termeni latini pentru acestea.

Când termenii liturgici de origine slavonă se despart în cele două categorii menționate, biblici și nebiblici, putem constata că practicile liturgice desemnate cu termeni biblici le avem prezente și în liturghia daco-romanilor, deoarece avem termenii corespunzători provenind din latină (cuminecare pentru grijanie sau pricestanie, blestemare pentru afurisenie, ungere pentru miruire, binecuvântare pentru opust, etc.), pe când practicile desemnate cu termeni slavoni nu au nici acoperire biblică, și nici pandant în terminologia de origine latină, ceea ce este din nou o dovadă a contaminării și deteriorării închinării creștine după venirea slavilor pe teritoriul Daciei prin adăugarea de elemente liturgico-ritualistice nebiblice.

Elemente monahale

arhimandrit – (de la slavonescul archimandritŭ provenind la rândul lui din greacă[347])

Titlul onorific dat starețului unei mănăstiri.

călugăr –

(termen de provenienţă greacă ajuns în română prin intermediul slavonei, din kalugerŭ. DER, după Murnu, îl consideră ca provenind din mediogreacă[348])

Individ care face parte dintr-o comunitate monahală unde a promis să practice sărăcia, castitatea şi ascultarea.

canon – (de origine greacă, dar provenit în română prin slavonescul kanonŭ)

  1. Normă prin care se măsoară scrierile Scripturii şi etica creştină.
  2. Culegere de imnuri pentru utrenie şi vecernie.
  3. Rigorile pedepselor date de Biserică sau aşezăminte călugăreşti pentru încălcarea regulilor. În limba română a apărut înţelesul de canonire din slavă.[349]

a se canoni – (derivat din canon)

A se supune unor chinuri pentru câştigarea de merite pe plan religios.

caznă – (din slavonescul kaznĭ, pedeapsă, cf. kazniti, a pedepsi)

Chin, sau supliciu la care se supuneau monahii spre a câştiga merit înaintea lui Dumnezeu.

chilie – 

(de la slavonescul kelija.[350] Ciorănescu, urmând pe Murnu, îl consideră de        proveniență mediogreacă din κελλίον.[351])

Cameră într-un aşezământ monastic unde locuieşte un călugăr sau o călugăriţă.

chinovie – (din greacă prin intermediul slavonescului kinovija)

Mănăstire organizată după regulile lui Pahomie; cenobie.

maică –

(din bulgărescul majka[352]. Acelaşi termen îl are şi limba sârbo-croată. Vinereanu opinează că din moment ce termenul se găsește numai în limbile slave de sud, și la venirea lor în Balcani strămoșii acestor slavi nu erau diferențiați lingvistic de ceilalți slavi, înseamnă că limbile slave de sud l-au împrumutat din română, astfel termenul este de origine latină provenind din mamică, mămaică, mămuică.[353])

Are înţeles dublu, atât de mamă, cât şi de călugăriţă fecioară. Termenul capătă semnificație religioasă odată cu venirea slavilor. Apelativul este aplicat mamei Domnului Iisus, ceea ce este probabil o indicaţie că până la venirea slavilor daco-romanii nu aveau cultul Maicii Domnului apărut în creștinism începând cu secolul V.

mănăstire –

(din slavonescul monastyrĭ; unii îl consideră introdus în limba română din greaca medie,[354] prin intermediul slavonei[355])

Aşezământ religios unde trăiesc în comunitate organizată după canoane călugării şi călugăriţele.

metocar – (derivat al lui metoc)

Călugăr ce îngrijeşte de un metoc (de la slavonescul metohŭ), mănăstire mică                 subordonată alteia mai mari, sau o clădire din cadrul unei mănăstiri unde se                 primeau oaspeți).

monah – (de la slavonescul monahŭ provenind din grecescul monahos)

Membru al unui aşezământ călugăresc.

monahie – (din slavonescul monahia)

Membră a unui aşezământ monahal, călugăriţă.

mucenicie – (derivat al slavonescului mučenikŭ)

Viaţa de privaţiuni dusă de un mucenic incluzând suferinţă, chinuri – mai ales cele impuse personal, mergând până la martiriu.

năstavnic – (din slavonescul nastavnikŭ)

Şeful unei mănăstiri sau aşezământ monastic. Sinonim cu egumen sau stareţ.

obedniţă – (din slavonescul obeadniţa)

Slujbă religioasă efectuată în mănăstiri la un anumit ceas al zilei când lipseşte liturghia.

obştejitel – (din slavonescul obštejitel)

Călugăr care trăieşte în chinovie, spre deosebire de anahoreţi.

obştejitie – (din slavonescul obštejitie)

Trăirea în chinovie sau în obşte monahală.

oșelnic – (din slavonescul oșelnik)

Pustnic, sihastru, eremit

pustnic – (de la slavonescul pustynĭnikŭ)

Călugăr izolat, sihastru, schimnic, eremit.

schimnic – (de la slavonescul skĭmĭnĭkŭ)

Pustnic, sihastru.

schit –  

(de la slavonescul skitŭ provenind la rândul lui din neogrecescul schete ce constituie o extracție a lui asketes – „ascet” din greaca medie)[356]

Mănăstire sau așezare călugărească.

stareț – (de la slavonescul starĭcĭ „bătrân”)

Persoană care conduce o mănăstire.

strădanie – (de la slavonescul stradanije provenind de la verbul stradati „a îndura”)

Chin, suferință, efort, silință în legătură cu cele cerute de canoanele bisericești.

Observații privind termenii ce definesc viața monahală

Niciunul din cei peste 20 de termeni aparținând lexicului ce descrie viața monahală în creștinismul românilor nu are pandant în lexicul de origine latină. De asemenea, niciunul din acești termeni nu este biblic. Noul Testment nu conține nici o referire la monahism în cazul comunităților creștine pe care le descrie în cele 27 de cărți ale sale, dimpotrivă, Noul Testament afirmă în câteva texte că locul creștinilor nu este afară din lume, ci în lume, unde se așteaptă să fie lumini și sare pentru societatea ce nu cunoaște pe Dumnezeu. Biblic, monahismul nu este justificat. Limbajul religios al daco-romanilor reflectă învățătura Noului Testament care cere creștinilor să stea în societate. Nu există termeni care să descrie viața moahală a daco-romanilor, dar avem o pletoră de termeni de origine slavă ce ne arată viața monahală a slavilor.

Din moment ce nu avem nici un termen de origine latină, ci numai de origine slavonă descriind viața monastică la români, suntem îndreptățiți să considerăm că monahismul a fost importat la români de populația slavă încreștinată mult după încreștinarea daco-romanilor. Timp de câteva secole populația romanizată a Daciilor și-a dus viața religioasă desprinsă de Imperiu și de aceea neobișnuită cu prefacerile din interiorul acestuia, așa cum a fost apariția practicilor monahale.

Pletora de termeni slavoni din acest grup cu multele sinonime (monah, călugăr, obștejitel, oșelnic, pustnic, schimnic, etc.) ce desemnează pe cei dedicați vieții monastice și termenii variați ce descriu viața monahală în concepte de origine slavonă, ne arată importanța monahismului în creștinismul slavilor, în totală opoziție, în această privință, cu creștinismul daco-romanilor.

De asemenea, este de observat că atât monahismul, cât și alți termeni de proveniență slavonă definesc un creștinism ce pune accentul pe efortul omului în dobândirea statutului de practicant acceptat de divinitate. Strădanie, mucenicie, caznă, canonire, sunt doar câteva exemple ce demonstrează aplecarea creștinismului adus de slavi spre câștigarea meritului în relație cu Dumnezeirea, ceea ce este din nou în opoziție cu creștinismul daco-romanilor ce pune accentul pe aspectul forensic al mântuirii, adică pe decretarea ca „drept” a celui ce crede și de aceea renunță la canoneală. Termenul latin a se munci departe de a transmite aceeași idee a strădaniei omului în câștigarea statutului de drept înaintea lui Dumnezeu, de fapt comunică faptul că muncirea omului este zadarnică, și poate fi oglindită în realitatea escatologică a celor ce vor fi munciţi în vecii vecilor.[357]

Elemente ritualistice

  1. acţiuni

a clopoti – (derivat de la clopot)

A trage clopotele

opaiţ –

(din slavonescul opaieţ sau opjaecĭ.[358] Vinereanu consideră că provine din fondul         pre-latin dintr-o rădăcină din care provin și termenii văpaie și vipie[359])

Obiceiul de a aprinde focuri în ziua care marchează începutul lăsatului secului. Denumirea vine de la obiectul numit opaiţ, lampă mică funcţionând pe bază de ulei şi feştilă.

a osfeștui – (din slavonescul osveștati)

A aghesmui, sau a stropi cu aghiasmă.

a osveti – (din slavonescul osvetitĭ)

A conferi un caracter sacru prin slujbă religioasă de sfințire.

a da pomană – (de la slavonescul pomĕnŭ „memorie”)

A da pomană înseamnă a distribui fie mâncare constând din colaci și colivă, fie alte obiecte pentru iertarea celui mort după ce s-a făcut slujba de înmormântare.

a posti, post –  

(de la slavonescul postŭ.[360] Se pare că termenul exista în limbile indo-europene de aceea s-ar putea ca slavii să fi împrumutat termenul de la stră-români.[361])

  1. Acțiunea de abstinență sau reținere de la consumul de alimente ori de la unele alimente pe o perioadă definită de timp.
  2. Formulă ritualistă de asceză menită a aduce purificare.

a sfinți, sfințire – (de la slavonescul sventiti)

Ritual prin care se consacră fie persoane decedate (a trece pe cineva în rândul sfinților) fie lucruri (biserici, obiecte etc.). Noul Testament îl aplică credincioşilor ce sunt în viaţă, tuturor celor ce au ajuns drepţi prin credinţa în Domnul Iisus.[362]

umivanie – (din slavonescul umivanije)

Ritual creştin de spălare a picioarelor în Joia Mare. Niptiră.

vohod – (de la slavonescul vohod)

Ritual în cadrul liturghiei în care popa iese cu Evanghelia din altar și apoi cu sfintele daruri.

  1. lucruri

agheasmă –

(din greacă, prin slavonescul aghiasma;[363] Ciorănescu[364] îl consideră de             proveniență mediogreacă; la fel Vinereanu[365])

Apă sfinţită pregătită pentru slujbe făcute de popă. O serie de variante ca        aghiasmă, aiasmă, iasmă, și derivate ca aghesmui, agheasmatar (vas pentru              agheasmă).

antimis – (de la grecescul antimision prin intermediul slavonescului antimisŭ)

Pânză de in, pe care este imprimat chipul lui Iisus, așezată pe masa din altar. Pânza are cusută în partea de sus o bucată de moaște de sfinți. Ritualul liturghiei nu se poate face fără acest obiect. Antimisul se folosește și atunci când se face liturghia în afara bisericii.

arhanghel –

(în sensul de mai jos încetățenit în română prin intermediul limbii slavone –      archangelŭ, care l-a împrumutat din greacă)[366]

Colac rotund însemnat cu cruce care se dă în ritualul pomenirii preotului şi paracliserului. Este primul grup de colaci, ceea ce explică numele, arhanghelul fiind primul dintre îngeri în ierarhia acestora.

cârjă –

(din slavonescul kryžĭ, cruce;[367] Vinereanu consideră că provine dintr-un vechi cuvânt preindo-european ce a dat cuvinte asemănătoare în alte limbi, exemplu fiind englezul crook, sau scandinavul kraki ambele însemnând „cârjă” „băț de sprijin”[368])

Baston din lemn de aproximativ doi metri având la parte superioară două capete de şerpi faţă în faţă cu gurile deschise, având între ei un glob sau o cruce. Se afirmă că ar reprezenta toiagul lui Aaron, dar mai degrabă este o adoptare în creştinism a caduceului (din latină) – toiagul sau sceptrul magic al lui Hermes cu doi şerpi încolăciţi şi două aripioare la vârf reprezentând pacea şi comerţul. Este o altă dovadă a asimilării elementelor păgâne în creștinism.

clopot – (de la slavonescul klopotŭ)

Obiect de metal în formă de pară atârnat de obicei într-o turlă ale cărui sunete erau parte a ritualurilor ciclice ale bisericii.

colac – (de la slavonescul kolač, o derivație de la kolo „roată”)

Un fel de pâinişoară împletită în formă rotundă ce se folosea la ceremonii religioase fiind oferită mai ales la pomenirea morţilor.

colivă –

(de la slavonescul kolivo.[369] Vinereanu opinează că slavii l-au împrumutat de la populațiile balcanice, termenul provenind dintr-un etimon prelatin, comun limbilor indo-europene.[370] Alți lingviști consideră că a provenit în limba română din mediogreacă χόλυβα prin intermediul slavonescului koliva.[371] Vinereanu însă arată că termenul nu pare să fi existat în greaca veche, dar obiceiul de a pregăti sau a da colivă ca parte a ritualurilor legate de înmormântare este foarte vechi și răspândit în Balcani, și de aceea consideră că nu a putut fi preluat de română din slavă, ci este de aceea pre-latin. Nu oferă însă nici un etimon pentru a susține opinia.[372] Tradiția spune că obiceiul a fost introdus în Biserică în legătură cu sfântul Teodor Tiron (sec. IV), la început ca hrană, ca mai apoi să fie legat de pomenirea morților.[373] Obiceiul de a folosi colivă în slujbele religioase ale Bisericii se pare că datează de la sfârșitul secolului IV și începutul secolului V.)

Grâu fiert amestecat cu miere și nuci folosit la diverse ceremonii religioase, în principal împărțit la înmormântări sau parastase după slujba făcută pentru decedat. Se pare că dacii foloseau și ei o fiertură de grâu cu miere la slujbele de înmormântare, nu știm cu ce semnificație, dar practica a subzistat apoi și după răspândirea creștinismului în Dacia. În slujbele religioase ale Bisericii Ortodoxe (mâncarea din grâu fiert cu zahăr sau miere şi nuci distribuită la înmormântări şi parastase, după ce este supusă unui ritual şi blagoslovită de popă, spre pomenirea morţilor), vasul ce conține coliva se leagănă cu mâinile, ceea ce aduce aminte de ceremonialul Vechiului Testament a jertfelor legănate înaintea Domnului,[374] dovadă a sincretismului religios ce unește elemente biblice cu practici pre-creștine din Balcani.

dveră – (din slavonescul dverĭ – uşă)

Perdeauă situată deasupra uşilor împărăteşti de la mijlocul catapeteasmei ce se coboară şi se ridică în timpul slujbei. Cele trei uşi care ascund altarul.

icoană – (din greacă, eikona, prin intermediul slavonei, ikona)[375]

Obiect de cult constând din imagine pictată sau uneori sculptată cu reprezentări ale unor persoane sfinte.   

iconostas – (din slavonă, ikonostasŭ)

  1. Pupitru postat în naos pe care se aşează icoana cu hramul bisericii.
  2. Catapesteasmă.

moaşte – (de la slavonescul mostĭ)

Rămăşiţe trupeşti mumificate (ale unor persoane ce au trecut prin martiraj sau au fost declarate şi considerate sfinte), care se păstrează în aşezăminte religioase pentru slujbe speciale şi se consideră că sunt făcătoare de minuni. O bucăţică de moaşte se pune în fiecare antimis, ceea ce face moaștele indispensabile pentru liturghie. Dar moaștele se folosesc mult mai mult în ritualuri și sărbători bisericești, ceea ce impune trecerea termenului atât la cei liturgici, cât și la cei ritualistici.

naporojnă  – (de la slavonescul prajŭmo, „pâinişoară”)

Produs de panificaţie, pâine sau colac, ce se aduce la Biserică cu ocazia unor sărbători legate de înmormântări sau pomeni.

ogrăza –

(pus cu etimologie necunoscută de unii lingviști. Alții îl consideră ca provenind din slavonescul ogryza „a mușca”[376])

Colac ce este înmânat peste sicriu popii și celor prezenți la înmormântare.[377] Tiktin este unul ce îl consideră a proveni din slavonescul ogryza „a mușca.”[378]

oltar –

(din slavonescul olŭtari, forma sub care slavii au împrumutat termenul altar din             greacă)

Altarul, obiectul pe care se înfăptuia ceremonia religioasă a împărtăşaniei.

ostie – (din slavonescul ostĭ)

Cuţit cu care se scoate agneţul din prescură.

panahidă – (de la slavonescul panahida)

Parastas făcut la 40 de zile după deces .

Parte a prohodului ținut la scoaterea mortului din casă.

pomană – (de la slavonescul pomĕnŭ „memorie”)

  1. Milostenie făcută în memoria mortului și pentru iertarea păcatelor acestuia.
  2. Slujba făcută de preot la diferite intervale pentru iertarea decedatului care implica dăruirea în memoria mortului. Are derivate ca pomelnic, listă cu numele unor persoane fie decedate, fie în viață pe care popa le amintește în timpul unor slujbe religioase sau în rugăciunile făcute pentru iertare.

pomneată – (de la slavonescul pamĭatŭ)

O bucată de pânză albă sub formă de șervet în care se leagă la un capăt un ban și la celălalt capăt o lumânare și se plasează în mâna decedatului. Același obiect se dă și participanților la înmormântare.

prapur  – (de la slavonescul praporŭ)

Flamură bisericească având în vârf o cruce și o icoană purtată la diferite procesiuni și slujbe religioase.

prescură  – (de la slavonescul proskura)

Colac ce se împarte la pomană.

prinos – (de la slavonescul prinosŭ „ofrandă” „jertfă”)

Jertfă sau ofrandă adusă cuiva în semn de recunoștință.

rai – 

(de la slavonescul raj; vezi același termen la secțiunea dogmatică și nota ce trimite la Vinereanu, 690)

Colac ce se dă de pomană la înmormântări. Această accepțiune semnatică a provenit din ritualurile legate de înmormântare când se vorbea de raiul lui Dumnezeu unde ajungeau sufletele celor decedați în credință. În timp ce conceptul de rai, loc al desfătării, este biblic, cel de colac oferit la înmormântări nu este.

tipic – (de la slavonescul tipik desemnând conceptul de obicei, tradiție, regulă, normă)

Carte bisericească ce cuprinde ansamblul regulilor după care se desfășoară      slujbele.

tiplotă – (de la slavonescul toplota)

Vas mic ce ține apa caldă ce se toarnă în potirul împărtășaniei după ce a fost     binecuvântată de popa.

toiag – (de la slavonescul tojagŭ)

Lumânare ce se pune pe pieptul mortului sau în mâna, sau pe capul acestuia.

trebnic – (de la slavonescul trebnikŭ)

  1. Altar, jertfelnic.
  2. Carte de ritual care expune tipicul slujbelor religioase.

triod – (de la slavonescul triodĭ)

Carte bisericească ce cuprinde cântările și rugăciunile pentru slujbele celor zece             săptămâni înainte de sărbătoarea Paștelor.

troiță – (de la slavonescul troica)

  1. Icoană alcătuită din trei părți, triptic.
  2. Monument cu cruce așezat pe la răspântiile drumurilor sau pe lângă fântâni.

tropar – (de la slavonescul tropari)

Pânză cu care se acoperă mortul.

vozglas – (de la slavonescul vŭzglasŭ)

Partea finală a unor rugăciuni (ectenii) pe care popa o rostește cu glas tare.

zăbranic – (de la bulgărescul zabradnik)

Pânza neagră ce se pune la casa unui mort sau la ușa Bisericii când mortul este                depozitat acolo. Văl de doliu.

  1. persoane

colăcar – (derivat al lui colac)

  1. Persoana (părinte sau fin) care aduce în dar naşilor colaci.
  2. Feciorul care rosteşte oraţia de nuntă la masă.

cumătru, ă –

(aparent de la latinescul commater, „nașă”, forma masculină fiind derivată din cea feminină,[379] dar în limba română provine din slavonă)

Nașul sau nașa. Commater înseamnă „mamă” adoptivă pentru cel ce se boteza. A apărut târziu în latină, și doar la autorii creștini,[380] o indicație că termenul în latină a fost creat după alte limbi, din necesități ecleziastice legate de nuntă și botez.[381] Introdus la noi odată cu creștinismul adus de slavi.

oltarnic – (din slavonescul olŭtarnikŭ[382] sau din oltarĭnikŭ[383])

Persoana care slujeşte la oltar, popa. Se vede că ceremonia religioasă cea mai importantă a creştinilor slavi era cea de la altar, de aceea personajul care conducea ceremonia religioasă era numit oltarnic, spre deosebire de slujitorul religios al daco-romanilor numit presbot, adică bătrân însărcinat cu învăţătura din Cuvântul lui Dumnezeu.

  1. slujbe

catismală – (din slavonescul kathisma provenind din greacă)

Cântare folosită la utrenie, sedelnă.

catismă – (de la slavonescul kathisma)

Una din cele 20 de secţiuni ale Psaltirii folosite la utrenie, timp în care credincioşii pot sta jos.

denie – (din slavonescul bŭdĕnie – veghe)

Slujbă religioasă nocturnă. Deniile sunt oficiate în timpul postului Paştelor şi în fiecare zi din Săptămâna Mare.

obnovlenie – (din slavonescul obnovlenije)

Celebrare legată de activităţi religioase ca pomenire, hram, sfinţire de biserici, târnosire, etc.

parastas – (din slavonescul parastasŭ la rândul lui provenind din grecescul parastasis)

  1. Slujbă religioasă legată de cultul morților ce impunea pomenirea lor la 3, 9, 21, și 40 de zile și apoi în fiecare an din ciclul primilor șapte.
  2. Banii oferiți popii și colacii care se împărțeau participanților.[384] Considerat ca provenind din greaca medie.[385]

pavecerniţă – (din slavonescul pavecerniţa)

Slujbă religioasă îndeplinită după cină la mănăstiri, şi după vecernie la biserici. Numită şi dupăcinare sau noptândă, evident termeni creaţi în limba română pentru a da semnificaţie slujbei.

potcap  – (de la slavonescul podŭkapŭ)

Rugăciune sau text evanghelic sau omilie citite de preot în timp ce mortul este dus la groapă.

prohod – (de la slavonescul provodŭ „moarte”, derivat din verbul provoditi sau prochoditi)

Slujba înfăptuită la înmormântările Bisericii Ortodoxe.

sfeștanie cu varianta osfeștanie – (din slavonescul (o)svenstenije)

Ritual constând dintr-o slujbă religioasă efectuată de popa la cerința enoriașilor pentru sfințire de locuințe sau începutul unei activități constând în rugăciuni și stropire cu aghiasmă.

spovedanie, a spovedi – (de la slavonescul ispovědanije, respectiv ispovědati)

Acțiunea prin care credinciosul își mărturisește păcatele în cadrul așa zisei taine a          Bisericii, taină desemnată cu acest nume.

stihiră – (de la slavonescul stihirŭ)

Imn bisericesc, tropar cântat la slujbele de seară sau de dimineață.

stihoavnă – (de la slavonescul stihovĭna)

Cântare bisericească interpretată la sfârșitul vecerniei.

svetilnă – (de la slavonescul svetilna)

Stihiră ce se cântă dimineața.

taină – (de la slavonescul tajna)

În limbaj biblic este o cunoștință specială oferită de Dumnezeu celor credincioși prin intermediul Cuvântului revelat și conținut în Scriptură. În practica Bisericii Ortodoxe desemnează una din cele șapte ritualuri sacrosancte (botezul, mirungerea, Euharistia, pocăința, cununia, maslul și hirotonia) care cad în slujba arhireului. Contactul creștinismului cu religiile păgâne, mai ales cele ce cultivau misterele, a făcut ca anumite ritualuri să fie desemnate cu acest termen, deși Biblia nu numește astfel ritualurile enumerate (cele care sunt biblice, cum este botezul, cuminicarea, hirotonia). Importul efectuat din religiile misterelor arată tendința sincretistă a creștinismului de după secolul IV. Faptul că nu avem termen latin care să desemneze grupul acestor ritualuri poate fi un indicativ al realității în care ritualistica tainelor a fost absentă la daco-roamni și introdusă odată cu venirea slavilor. Termenul grecesc mysterion este tradus când cu sacramentum, când cu mysterio în Vulgata.

târnosire, a târnosi –    

(de la termenul sârbo-croat tronosati provenind la rândul său din grecescul θρόνος „tron”.[386] Vinereanu, urmându-l pe Philipide, îl consideră ca provenind din mediogreacă, fără a fi nevoie de intermediarul sârbesc.[387] )

A sfinți o biserică. În timp ce termenul se găsește în Vechiul Testament, el nu se            găsește în Noul Testament, și aceasta deoarece Noul Legământ sfințește oamenii, nu lucrurile. Sfințirea lucrurilor în Vechiul Testament era un simbol al sfințirii personale, care era adevărata sfințire cerută de Dumnezeu, şi nu avea în vedere tronuri, ci doar locaşul şi uneltele slujirii. Se poate deduce din aceste obsevații că creștinii daco-romani nu aveau biserici cu tronuri pe care să le sfințească, ci aveau locașe de închinare simple în care se practica închinarea în sfințenia personală.

tropar – (de la slavonescul tropari)

Cântare bisericească în care se face lauda unor sfinți sau a unor sărbători.

utrenie – (de la slavonescul utrinja)

Slujbă religioasă efectuată dimineața înaintea liturghiei. Se mai numește și otrină          sau mânecare.

vecernie – (de la slavonescul večerĭnja)

Slujbă religioasă de seară sau din ajunul unei sărbători.

  1. tradiţii

datină – (din slavonescul dědina – „moştenire”)

Obicei, tradiţie, tipic, uzanţă – reguli ce au fost consfinţite odată cu trecerea timpului

obicei –

(din slavonescul obyčaj provenind din učiti a învăţa[388] sau din bulgărescul običaj[389])

Practică religioasă provenită din datini, rit, uz repetat. Sinonim cu datină. A dat o serie de termeni ce aparţin familiei: obicină, obişnuinţă, a obişnui, obişnuire, etc.

tipic – (de la slavonescul tipik)

Desemnează conceptul de obicei, tradiție, regulă, normă după care se desfășoară        slujbele.

vamă – 

(a fost considerat că provine de la maghiarul vám. Marius Sala demonstrează că deși este de origine maghiară, provine în română prin intermediul slavonei.[390])

Fiecare din cele douăzecișipatru de popasuri din văzduh unde trebuiau să se   oprească duhurile celor răposați și să plătească vamă pentru a putea continua în drumul spre cer. Satana era vameșul ce percepea prețul.

Observații privind termenii slavoni din domeniul ritualisticii

În primul rând este de observat numărul mare de termeni ritualistici. Sunt aproape 60 de astfel de termeni proveniți din slavonă, plus cei 32 liturgici (este greu a diferenția între cele două categorii), la care dacă se adaugă odăjdiile avem peste 100 de temeni liturgico-ritualistici de origine slavonă, în comparație cu cele numai 23 de concepte dogmatice care provin cu probabilitate mare din slavonă. Concluzia ce se impune este că contribuția masivă a slavilor la vocabularul și practicile creștine ale românilor este în domeniul liturgico-ritualistic.

Acest lucru înseamnă că odată cu venirea slavilor ce s-au impus politic și religios, creștinismul zonei în discuție a cunoscut o trecere de la o credință centrată în teologia Noului Testament la o credință manifestată mai mult liturgic, centrată în sacerdotalismul Vechiului Testament. O altă schimbare a avut loc tot atunci prin trecerea de la o închinare simplă copiată după închinarea din sinagoga iudaică (unde se citeau texte, se făceau rugăciuni și se cântau cântări) la una complexă și ritualistică incluzând pe lângă elementele creștine elemente gnostice și păgâne, orientale și greco-romane.

Chiar faptul că avem trei sinonime slavone (datină, obicei, tipic) pentru conceptul de tradiție (acest termen de origine latină este împrumutat în limba română din limba franceză) și niciunul din latina vorbită de daco-romani, comunică suficient de mult situația contrastantă între cele două comunități religioase ce s-au contopit: cea daco-romană lipsită de practici religioase tradiționale, și cea a slavilor în care datina religioasă este predominantă. Observația reflectă  autoritatea religioasă pe care își bazau practicile cele două comunități: Scripturile, în cazul daco-romanilor; datinile, în cazul slavilor.

Ritualistica slavonă (copie fidelă a celei bizantine) pune accentul nu atât pe condiția sufletească a închinătorului, cât pe ambianța în care se efectuează închinarea. De aceea atenția mare este dată locașului de închinare, sfințirii obiectelor folosite la închinare, tipicului ce trebuie urmat cu patimă superstițioasă, etc.  Spre exemplu, metanoia, termenul grecesc ce descrie schimbarea minții și a trăirii creștinului, a devenit în creștinismul slavilor un gest cu aplecări multiple, mătănii, ceea ce ilustrează așa de bine transferarea accentului de la lucrurile lăuntrice, la cele exterioare; de la schimbarea minții – act intelectual și spiritual, la mătănii – act fizic, gesticulatoriu.

Elemente vestimentare

camilafcă – (de la slavonescul kamilavka)

Potcap acoperit cu un văl purtat de călugări.

mitră – (din slavonescul mitra provenind din greacă)

Articol de acoperire a capului în timpul slujbei religioase purtat de către arhierei, având formă sferică sau conică şi ornamente bogate.

nabederniţă, bederniţă

(din slavonescul nadebrĭniţa sau vechea bulgară nabedrĭnca, de la bedro – „femur”)

Piesă vestimentară a unor preoţi cu scena învierii sau cu o cruce reprezentând sabia spirituală a ierarhului ce o poartă legată cu un șnur pe după gât și atârnă de-a lungul femurului până la nivelul genunchiului drept. Are sinonim din limba greacă, epigonat, care provine din greaca medie.

naracliţă, şi varianta rucaviţă – (din slavonescul narakviţa)

Obiect din inventarul vestimentar bisericesc sub forma unei manşete ce se poartă peste mâneci.

odăjdii – (din slavonescul odežda „mantie” și din odějati „a se îmbrăca”[391])

  1. Veşminte purtate de reprezentanţii clerului ortodox (arhierei, popi, diaconi) în timpul slujbelor religioase sau la ocazii cu semnificaţie religioasă.
  2. Podoabe liturgice.

patrafir – (de la slavonescul patrahilŭ[392] provenind la rândul lui din greacă)

potcap  – (de la slavonescul podŭkapŭ)

Pălărie cilindrică purtată de popi și călugări.

zăbun – (de la bulgărescul zabun)

Anteriu larg și lung purtat de popi și călugări.

Observații privind termenii de proveniență slavonă ce descriu vestimentația folosită în ritualurile închinării

În timp ce nu avem nici un termen de origine latină care să descrie vestimentația folosită în închinare, lexicul de origine slavonă pe aceeași temă cuprinde vreo opt termeni. Din moment ce terminologia ce descrie veșmintele purtate de clerici în închinare este aproape în exclusivitate de origine slavonă (există şi câţiva termeni de origine greacă, dar intrați prin filieră slavonă), iarăși putem concluziona că închinarea daco-romanilor nu făcea uz de vestimentație dedicată în acest scop. Odăjdiile ce se folosesc la închinarea ritualistică ne-au venit odată cu slavii.

CONCLUZII PRIVIND LEXICUL LATIN ȘI CEL SLAVON

Înlocuirea unor termeni latini cu slavoni

Este evident că unii termeni de origine latină au fost înlocuiți cu termeni de origine slavonă. Nu am putea să ne imaginăm funcționarea credinței creștine la daco-romani fără unii termeni de bază ai creștinismului. Conceptul de nădejde, spre exemplu, nu are pandant latin, adică un cuvânt religios vechi de origine latină în limba română, dar nu putem concepe o credință creștină fără acest concept. Concluzia firească este că a existat un termen în limbajul daco-romanilor care să fi suprins conceptul, dar căruia i s-a substituit termenul slav aflat la ora actuală în uz.

Până nu demult am fi putut trage aceleași concluzii și despre conceptul de pocăință, un termen de bază al teologiei creștine, și care totuși lipsea din lexicul de proveniență latină al limbajului religios al românilor. Iată însă că anumite studii lingvistice au adus informație persuasivă ce arată că anumiți termeni religioși pe care i-am crezut de proveniență slavă, și care nu aveau pandant latin, sunt de fapt derivați ai unor etimoane indo-europene aflate și în limba traco-dacilor, așa că etimologia acelor termeni s-a mutat din domeniul slavonei vechi în cel al limbajului traco-dacic. Evident că acești termeni erau prezenți în limbajul religios al daco-romanilor.

Așa este cazul termenului căință. Studii recente arată că provine din limbajul daco-romanilor prin componenta tracă a acelui limbaj. Daco-romanii aveau în limbajul lor religios conceptul de pocăință, și nu au trebuit să aștepte după slavi pentru a-l dobândi!  La fel este și cazul cuvântului ispită. El vine în limba română nu prin slavonă, ci prin contribuția elementului tracic ce avea termenul ispită la fel cum îl are limba sanscrită. Ce dovedesc aceste observații? Că limbajul daco-romanilor a avut termeni dogmatici care au fost înlocuiți ulterior cu cei de origine slavonă, sau s-au contopit cu cei similari din limba slavonă. Caz concret este căință ce a putut fi asimilat cu conceptul aproape omonim din slavonă, și ispită ce a dat verbul a ispiti și care la rândul lui a fost contopit cu verbul de origine slavă aproape identic.

Stabilirea domeniilor în care apar cu preponderență termenii dintr-o limbă sau alta.

O privire simplă asupra vocabularului religios creștin al românilor va evidenția faptul că majoritatea termenilor de proveniență latină se grupează în domeniul dogmatic, pe când cei de origine slavonă se situează în domeniul liturgic și ritualistic. Lexicul de proveniență latină și prelatină ne oferă 3 termeni din arhitectura bisericească, aproximativ 100 de termeni dogmatici (peste 90 latini și șapte prelatini), 7 termeni ierarhici, 10 termeni liturgici, mai puțin de 30 de termeni ritualistici, nici un termen din domeniul monahal și nici un termen din domeniul vestimentației religioase.

Prin comparație, lexicul de origine slavonă ne oferă 12 termeni din domeniul arhitecturii bisericești, mai puțin de 30 de termeni dogmatici, 17 termeni ierarhici, peste 30 de termeni liturgici, 60 de termeni ritualistici, 23 de termeni ce descriu viața monahală, 7 termeni ce se referă la vestimentația purtată de clerici în liturghie și ritualuri.

Sunt aproximativ 170 de termeni de origine latină și prelatină. Din aceștia 100 aparțin domeniului dogmatic și mai puțin de 40 aparțin domeniului liturgic-ritualistic. Din cei aproximativ 200 de termeni de origine slavonă, mai puțin de 30 sunt dogmatici, dar aproape 100 aparțin domeniului liturgic-ritualistic. Adăugând la aceștia pe cei ce descriu viața monahală și vestimentația folosită în cult, avem 140 de termeni slavoni ce aparțin domeniului liturgic-ritualistic-monahic.

Stabilirea biblicității termenilor religioși

Din cei 100 de termeni dogmatici de origine latină și prelatină doar unul nu este biblic, Preacurata. Din cei 10 liturgici de origine latină niciunul nu este nebiblic. Din cei 20 de termenii ritualistici de origine latină 10 sunt biblici, iar zece nebiblici. Din cei nebiblici, doar doi (comând și paos) pot fi socotiți ca având și încărcătură păgână, deși la definirea lor am arătat că acest lucru nu este o implicație necesară.

Dacă facem o analiză în paralel a termenilor de proveniență slavonă vom constata că din cei 30 de termeni liturgici, doar 5 au acoperire în textul Noului Testament, din cei 23 de termeni ce descriu viața monahală niciunul nu are acoperire biblică, din cei 60 de termeni ritualistici doar 5 au acoperire biblică, iar din cei 8 termeni ce descriu veșmintele ritualistice doar unul este biblic (mitra), însă acesta aparține ritualurilor Vechiului Testament și nu se găsește nicăieri în închinarea Noului Testament.

Un calcul sumar va revela că din cei 170 de termeni de origine latină și prelatină mai puțin de 15 sunt nebiblici. Din cei 200 de termeni de origine slavă doar 50 sunt biblici. Procentual, peste 90% din termenii latini și prelatini sunt biblici. Prin contrast, numai 25% din termenii de origine slavonă sunt biblici. Concluzia este că daco-romanii aveau o credință biblică, pe când slavii aveau o credință cu o încărcătură nebiblică de proporţii. Contribuția daco-romanilor la limbajul religios al românilor este în domeniul dogmatic (termeni biblici). Contribuția majoră a slavilor la limbajul religios al românilor a fost în domeniul ritualistic-monahic (termeni nebiblici). Nu este greu să înțelegem că credinței biblice a daco-romanilor i s-a adăugat ritualismul tradițional nebiblic al slavilor la venirea acestora.

O categorie aparte

Am spus că o categorie aparte în lexicul religios la români îl constituie acei termeni proveniţi din slavă sau prin intermediul limbii slavone care au eliminat sau au înlocuit pe cei proveniţi din latină sau prin intermediul latinei. Că a existat un proces de înlocuire este cert. Nu putem concepe o periodă de funcţionare a Bisericii fără de folosirea unor termeni fundamentali latini într-o vreme când latina era singura limbă în care se ţineau slujbele religioase (vezi de exemplu termenul nădejde termen fundamental în teologia Noului Testament, dar care nu are pandant latin). De ce mai târziu, după venirea slavilor s-a impus varianta slavonă a unor termeni şi s-a menţinut varianta latină a altor termeni, e mai greu de stabilit. De exemplu, s-a menținut conceptulul de origine latină de îndreptățire prin credință, dar s-a adoptat termenul slavon ce descrie actul ce stă la baza îndreptățirii, și anume ispășirea. O explicație ar fi că slavii au adoptat sacerdotalismul Vechiului Testament și conceptul de ispășire a jucat un rol mare în economia Vechiului Testament. Era normal ca termenii aparținând sacerdotalismului să se impună în dogmatica românilor din moment ce slavii cu sistemul lor sacerdotal au dominat viața religioasă a românilor după venirea lor pe teritoriul Daciilor.

Dificultatea cea mai mare survine când trebuie să stabilim dacă termenii de limbă slavonă ce descriu ritualuri sau practici accesorii au dublat pe cei latini şi i-au înlocuit pe aceştia, sau au apărut doar odată cu introducerea liturghiei slavone. Scopul studiului nostru este să demonstreze că doctrinele și practicile ritualistice desemnate cu termeni slavoni, doctrine și practici care nu sunt menționate în Scripturi, nu au fost prezente în teologia și practica religioasă a daco-romanilor, ceea ce explică lipsa acestor concepte din lexicul de proveniență latină a limbii române. Absența termenilor de proveniență latină care să descrie practicile ritualistice extra-biblice pentru care avem un bogat lexic de origine slavonă se datorește nu înlocuirii în timp a termenilor latini cu cei slavi, ci inexistenței în lexicul latin a conceptelor respective.

Câteva observații ce concură în stabilirea acestui adevăr. Putem demonstra că anumiți termeni slavoni au înlocuit pe cei latini, dar această demonstrație se poate face numai în domeniul dogmatic-liturgic, și nicidecum în cel ritualistic-monahic. Cuvântul slav „sfânt” a înlocuit pe cel latin „sânt”; slavonsecul „duh” a înlocuit pe latinescul „spirit”; slavonescul „întrupare” a înlocuit pe latinescul „împelițare”; „Duhul Sfînt” a înlocuit pe  „Spiritus Sanctus”; „nădejde” în loc de „speranţă” (trebuie că a existat un cuvânt latin care să fi transmis conceptul biblic ce este pus ca importanță alături de iubire și credință);  „pocăință” în loc de „metanoia” (când termenul metanoia a început să semnifice mătăniile făcute în ritualistica slavă, a fost abandonat ca și concept dogmatic, mai ales că avea un corespondent pre-latin, căinare sau căință) etc. Nu găsim însă dovezi că termenii ritualistici slavoni i-au înlocuit pe cei de origine latină.

Dacă analizăm termenii sinonimici din vocabularul religios al românilor, vom constata că există termeni pereche sinonimi provenind din cele două limbi principale ce au format lexicul religios la români (latina și slava), dar aceștia există numai în domeniile în care și în lexicul slavon avem termeni biblici, așa cum este cazul celor din lexicul latin. Din moment ce domeniul dogmatic este preponderent biblic și în cazul termenilor proveniți din latină și în cazul celor proveniți din slavonă, este de așteptat ca cele mai multe sinonime pandant să le avem în domeniul dogmatic. Realitatea este într-adevăr aceasta. Nu avem însă nici o sinonimie, nici un fel de corespondent latin pentru termenii ritualistici nebiblici ai fondului de proveniență slavă. Ori dacă lexicul latin religios al daco-romnilor ar fi avut toate conceptele ritualistice ce sunt desemnate la ora actuală în limba română prin concepte slavone ancorate în tradiție dar nebiblice, am fi avut un inventar bogat de termeni sinonimici și în lexicul ritualistic, ceea ce nu este cazul.

Iată câteva din formele care coexistă ca perechi sinonimice în dicționarul religios creștin al românilor, perechi în care un termen este de origine latină iar celălalt este de origine slavonă: a ajuna – a posti; a binecuvânta (?) – a blagoslovi ; cer – rai[393]; a blasfema – a huli; pâne – pită; altar – jertfelnic; mâncare – hrană;  lege – pravilă; martor sau martir – mucenic; îndurare – milă; întrupare – împelițare; pângărire – prihană; pahar – potir; epistolă (?)[394] – poslanie; sărbătoare – praznic; comând – pomană; catehumen – oglașenic; sânt – sfânt; a se smeri – a se umili etc.

Analiza lor va revela că în grupul acestor sinonimii se află 16 perechi ce descriu concepte biblice, pe când numai două perechi (comând – pomană; catehumen – oglașenic), reprezintă concepte extra-biblice. Din aceștia numai o pereche ar putea fi descrisă ca aparținând domeniului ritualistic (comând-pomană). În realitate numai termenul slavon pomană descrie un ritual nebiblic. În legătură cu termenul comând am arătat că înțelesul originar al acestuia era de a aranja amănuntele cu privire la înmormântare. Doar mai târziu, după stabilirea slavilor în teritoriile Daciilor s-a ajuns la statutul semantic pluralistic ce îl are la ora actuală, printre care este și înțelesul de masă dată întru pomenirea morților.

Venirea slavilor în teritoriile locuite de daco-romani nu a dus la contopirea lexicului de origine latină cu cel de origine slavonă, cât a pus împreună cele două componente ce constituie contribuția fiecărui grup la vocabularul religios creștin la români: daco-roamnii au contribuit cu lexicul dogmatic; slavii au contribuit cu lexicul ritualistic și monahic. Înlocuirile de termeni au fost minime. Acolo unde e clar că a avut loc o înlocuire de termeni, ai celor latini cu termeni slavi, este evident că înlocuirea s-a făcut în categoria termenilor dogmatici și nu ritualistici. De exemplu, Spiritus Sanctus a fost înlocuit cu Sfântul Duh, etc. Nu avem nici o dovadă că termenii ritualistici slavoni au înlocuit pe cei ritualistici latini, ceea ce ne îndreptățește să concluzionăm că daco-romanii nu au avut termeni latini pentru multele ritualuri tradiționale dar nebiblice ale slavilor.

Sinonimia termenilor dogmatici

Am arătat că termenii ce există în paralelă sinonimică sunt biblici și aparțin în majoritatea covârșitoare corpului dogmatic și nicidecum celui ritualistic. Această observație este un argument că limbajul creștin de origine latină nu a avut lexicul ritualistic bogat pe care îl are limba slavonă, și acest lucru pentru că daco-romanii nu aveau ritualurile ce sunt caracteristice pentru creștinismul popular și ritualistic ce s-a dezvoltat după secolul IV în Imperiu, dar care nu își găsește justificarea în Biblie. Dacă creștinii daco-romani ar fi avut tot ritualismul ce caracterizează biserica slavo-română de la evul mediu încoace, am avea mulți termeni paraleli aparținând categoriei ce descrie ritualurile extra-biblice care au fost incluse în creștinism după secolul IV.

În concluzie, găsim termeni de limbă slavonă care au înlocuit pe cei de origine latină în grupul conceptelor doctrinare, dar nu în grupul conceptelor ritualistice; în grupul termenilor  biblici, dar nu în grupul celor nebiblici. În timp ce există paralelism de termeni latini și slavi pentru concepte biblice, un astfel de paralelelism nu se constată niciodată pentru termenii ritualistici nebiblici. Observația este foarte semnificativă. Au existat termeni latini aparținând corpusului doctrinar creștin care au putut fi înlocuiți cu cei slavoni, dar nu au existat termeni latini descriind practicile nebiblice aparținând corpusului ritualistic care să sufere procesul de înlocuire descris. De aceea nu avem nici un exemplu concludent al înlocuirii termenilor latini ritualistici cu cei slavoni.

Să ne închipuim o experiență de genul următor. Departajând lexicul religios al românilor în cele două componenete principale, componenta latină și componenta slavă, să încercăm să descriem credința creștină și practicile religioase creștine prin apelarea în mod alternativ la unul din cele două componente. Reducând limbajul religios al românilor la lexicul de proveniență latină putem avea o formă de creștinism ce ar cuprinde toate doctrinele biblice și toate practicile creștine biblice ale creștinismului primar și biblic. Ceea ce va lipsi va fi doar ritualismul cu componenete extra-biblice adus de slavi și consacrat prin termeni de origine slavă sau greacă.

Dacă însă am renunța la lexicul de origine latină și am menține doar pe cel de origine slavă, nu am putea avea un creștinism biblic, deoarece ar lipsi tocmai baza dogmatică a acestuia.  Am avea rituri și ierarhii (care nu sunt desemnate prin termeni biblici), dar am fi lipsiți de doctrinele cardinale creștine. Concluzia este că palierul slav adaugă ceva creștinismului daco-roman, ceva ce este perifieric, secundar, de domeniul tradiției, prin procese sincretistice, pe când palierul latin a menținut ceea ce este de importanță primară în creștinism: dogma, doctrina, conceptele și practicile liturgice biblice, de origine evanghelico-apostolică, ce sunt esențiale creștinismului.

GREACĂ  – Palierul grec

Suprastratul termenilor proveniţi din limba greacă

În ce priveşte substratul de origine greacă, termenii mai cunoscuţi din această limbă prezenţi în lexicul creştin la români sunt următorii:

Termeni de origine greacă

Anafură, antidoră, anagnost, antimis, arhieraticon, arhiereu, arhimandrit (mult mai probabil din slavonă), arhondar, artofor, axion, axios, azimă, canonarh, catavasie, catavasier, catihet, catapeteasmă, căţuie, chiriarh, colimvitră, dascăl, eclesiarh, egumen, iad, patriarh, protoiereu, protosinghel, psalt, psaltichie,

Termeni de provenienţă greacă cu o mai uşoară semificaţie religioasă:

patimă, etc.

Lexicul provenit direct din limba greacă înainte de anul 1500 este foarte redus. Majoritatea covârșitoare a termenilor grecești din limbajul religios român (cu excepția celor ce desemnează ierarhia, și chiar unii din aceștia) au ajuns în limba română prin filieră slavonă, ceea ce ne obligă să concluzionăm că creștinismul Daciei a avut prea puțin de-a face cu creștinismul grecesc. Există și termeni de origine grecească ce au intrat în limba română direct din limba greacă, dar aceștia în majoritate și-au găsit locul în lexicul religios al românilor odată cu perioada feudalăși mai ales după anul 1500.

Termeni considerați de unii lingviști a fi de origine medio- sau neogreacă

Anatema[395] (acțiune de excludere a ereticilor din comunitatea credincioșilor și condamnare a ereziei susținute de eretici), anahoret[396] (pustnic), antologhion[397] (carte de rugăciuni și cântări),  artofor[398] (chibotul în care se păstrează pe masa altarului elementele împărtășaniei), artos[399] (pâinea pentru împărtășanie; din moment ce provine din mediogreacă, înțelegem că daco-romanii nu au folosit acest termen tehnic pentru pâinea Euharistieului, ci termenul latin folosit în vorbirea comună, pâine, sau acela de azimă), cățuie,dascăl[400], naos, pronaos, etc. Pe unii i-am semnalat la palierul slavon. Părerile sunt împărțite. Unii termeni se crede că provin din greacă prin intermediul slavonei – conform unor lingviști, pe când alții consideră că acei termeni au provenit din greaca medie sau din neogreacă. La informația de natură etimologică a fiecărui termen disputat am dat informațiile necesare.

Elemente arhitectonice

catapeteasmă – (de la grecescul katapetasma prin intermediul slavonei)

Peretele care desparte altarul de naos în bisericile ortodoxe, după modelul Cortului sau Templului la evrei.

naos –

(din grecescul naos, probabil din mediogreacă – Ciorănescu semnalizează apariția         termenului în secolul XVIII[401] – sau chiar din neogreacă[402])

Sala principală sau nava unei biserici care se afla situată între pronaos şi altar.

pronaos – (de la grecescul pronaos, la fel ca naos, cel mai probabil din mediogreacă)

Nartică, vestibul, partea de la intrare a unei biserici ortodoxe care se găsește   înaintea naosului.

sintron – (de la grecescul synthronos)

Bancă de piatră în interiorul absidei unui sanctuar.

Concluzii privind termenii de proveniență grecească din domeniul arhitectural

Arhitectonica complexă a clădirilor destinate pentru închinare ca biserici a fost elaborată după oficializarea credinței creștine în Imperiu. La noi a venit odată cu slavii și aducerea bisericilor românești sub autoritatea Bizanțului. Acest lucru este certificat de faptul că nu avem termeni de origine latină în acest lexic (în afară de biserică și altar), ci numai de origine slavonă și greacă. Cei proveniți direct din limbă greacă s-au încetățenit în limba română târziu, în evul mediu.

Elemente dogmatice 

anatema – (din grecescul anathema prin filieră latină)[403]

Separarea unui credincios de comunitatea creştină prin act de disciplinare datorat ereziei, şi condamnarea învăţăturilor greşite ale celui anatemizat prin anatemizare. La evrei, după ce inițial a însemnat ceva închinat Domnului și de aceea inaccesibil omului sau nepermis omului (nu mai putea fi răscumpărat),[404] a ajuns a desemna jertfa încărcată cu păcate şi blesteme. De la sensul de despărțire pentru Dumnezeu  s-a ajuns la sensul despărțirii de Dumnezeu. La greci desemna darul pe care aceştia îl aduceau unor zei şi îl puneau pe altarul sacrificiilor.[405] După cum apare, anatema creştină era o condamnare pe de o parte a sacrificiilor de orice fel ce puteau să se substituie jertfei lui Christos, pe de altă parte a celor ce apelau la astfel de sacrificii.[406] O indicaţie în această privinţă ne oferă 1 Corinteni 12:2-3 unde în contextul participării la jertfele păgâne, unii creştini le asimilau cu jertfa lui Christos.

Afurisenie. Act de disciplină excesivă prin excluderea din comunitatea creștină. De obicei se aplica celor ce aduceau învățături eretice.

Eclesia – (din grecescul ekklesia)

Cuvânt cu care se desemna o comunitate creştină în perioada Noului Testament. S-a încetăţenit în Apus în teritorile latinofone după secoul IV când a înlocuit termenul basilică, pe când la daco-romani s-a adoptat şi a rămas termenul biserică.

har – (din mediogreacă Χάρις sau din greacă prin intermediul slavonescului charῐ)

Grație divină acordată omului lipsit de merite. Harul este total opus meritelor umane. Biblia declară că mântuirea este prin har, nu prin fapte, ca astfel orice laudă umană să fie eliminată. Epistolele apostolului Pavel sunt redundante în explicații ce susțin mântuirea prin har (Efeseni 2:8-10: Romani 3:21-25; 4:1-5; 5:1-11; Titus 2:11-13; 3:5-6; etc.) și imposibilitatea ca omul să fie mântuit atât prin har cât și prin fapte. Conceptul harului ca și grație divină acordată omului lipsit de merite a fost pierdut în creștinismul afectat pe de o parte de gnosticism, iar pe de altă parte de sacerdotalismul iudaic și păgân.

iad – (din grecescul Hadēs, adoptând ulterior pronunţie slavonă jadŭ)

Locul unde se duc sufletele celor decedaţi ce nu au crezut Evanghelia. Locuinţa morţilor, Infern, Gheena, etc.

patimi – (din grecescul patima „suferință”)

Mai ales la plural, termenul desemnează chinurile îndurate de Iisus în moartea lui pentru păcatele oamenilor, începând cu arestarea lui și condamnarea sa, continuând cu torturile ce i-au fost aplicate și terminând cu decesul pe cruce. Considerat de unii a proveni din greaca medie.[407]

pronie – (de la grecescul pronoia)

Providență, manifestarea grijei divinității față de trebuințele oamenilor, inclusiv mila, îndurarea etc. Ajunge în limba română din neogreacă.[408]

epifanie – (de la grecescul epifania)

  1. Manifestarea vizibilă a divinității în diferite moduri, culminând cu întruparea Logosului.
  2. Sărbătoare creștină din 6 ianuarie, comemorând botezul Domnului când s-a auzit glasul Tatălui prezentând pe Fiul și Spiritul Sfânt s-a manifestat sub forma unui porumbel (manifestarea Trinității)[409].

heruvimi – (din grecescul heruvimos, parţial prin slavonă)

Grup de ființe angelice ce se află în jurul tronului lui Dumnezeu.[410]

Concluzii privind terminologia dogmatică de origine greacă

Practic cei câțiva termeni de origine greacă din lexicul dogmatic al românilor sunt de neglijat. Cei mai mulți provin din mediogreacă sau chiar din neogreacă. Limba greacă nu a avut o contribuție majoră la formarea vocabularului teologic creștin al românilor.

  1. Elemente festive

Epifanie – (de la grecescul epifania „arătare, manifestare”)

Sărbătoare creștină din 6 ianuarie, comemorând botezul Domnului când s-a     manifestat auzibil și vizibil Trinitatea.[411]

Penticostă – (de la grecescul pentikosti „a cincizecea”)

Sărbătoarea coborârii Spiritului Sfânt,[412] numită și Rusalii, coborâre ce a avut loc la 50 de zile după învierea lui Iisus, de unde și numele de proveniență grecească. Nu este sigur dacă denumirea este arhaică sau a fost adoptată în limba română din greaca medie.

Peritomi – (de la grecescul peritomi „circumcizie”)

Sărbătoare creștină ținută la 1 ianuarie celebrând tăierea împrejur a pruncului Iisus la opt zile după naștere.[413] Din nou, vechimea acestei sărbători nu poate fi stabilită cu certitudine la ora actuală.

Concluzii privind termenii festivi de limbă greacă

Ca și în cazul teremenilor dogmatici, cei ce descriu elemente festive sunt puțini (trei) și

se pare că au venit în limba română foarte târziu. Putem concluziona că limba greacă nu a avut o contribuție la fixarea numelor sărbătorilor creștine la daco-romani.

Elemente hierarhice

arhimandrit – 

(de la slavonescul arhimandritŭ[414] provenind din grecescul arhimandritis[415])

Titlul onorific dat starețului unei mănăstiri.

arhondar – (de la grecescul arhondaris)

Călugăr ce are în grijă arhondaricul, aripa unei mănăstiri unde se găzduiesc       oaspeții.

canonarh – (de la grecescul kanonarhis)

  1. Monah ce are în grijă slujbele ținute la biserici și mănăstiri.
  2. Primul psalm cântat la slujbele mari.

catihet – (de la grecescul katihitis)

Persoană care predă catehismul, noțiunile de bază ale credinței creștine. Din aceeași familie cu catehism, menționat prima dată în limba română în circumstanțele apariției credinței calviniste în Transilvania[416].

chiriarh – (de la grecescul kiriarhos)

Conducătorul unei episcopii, sau mitropolii, sau patriarhii.

eclesiarh – 

(se pare că provine din greaca medie, secolul XVII, sau chiar din franceză, dintr-o perioadă şi mai târzie)

Călugăr care administra mănăstirea, în special veniturile. Variante: clisiarh, clisar.

egumen – (din grecescul egoumenos, nu este exclus să provină din greaca medie[417])

Superiorul unei mănăstiri. Variantă: igumen.

ierarh – (din greacă ierarhis, parţial prin bulgară)

Persoană hirotonisită ce are o poziţie de conducere în biserică. Arhiereu.

patriarh – (de la grecescul patriarhus[418] prin intermediul slavonescului patrjarhŭ)

 Cel mai înalt grad eclesiastic în Bisericile ortodoxe.

proistos – (de la grecescul proestos, din neogreacă[419])

Poziția deținută de persoana cu cel mai înalt în rang la o mănăstire. După toate               aparențele provine din neogreacă.[420]

protoiereu – 

(de la grecescul protohiereus. Formele românești ce au componentul proto – provin din mediogreacă sau din franceză.[421] Așa este protosinghel – primul dintre singheli, ierarh ce asista pe episcop și urma, de obicei, să ia locul acestuia la deces, etc.).

Ierarh bisericesc ce conduce o protoierie, unitate formată din mai multe parohii.

psalt – (de la grecescul psaltis, ­din neogreacă)

Cântăreţ la strană.

singhel – (de la grecescul synkellos, din neogreacă)

Ierarh ce asista pe episcop și urma, de obicei, să ia locul acestuia la deces; adjunct         și consilier al episcopului).

Concluzii privind termenii ierarhici provenind din limba greacă

În afară de termenul egumen, care este singurul termen biblic din listă (dar semnificația biblică este diferită de cea actuală), toți termenii listați sunt fie din medio- sau neogreacă, fie din greacă prin intermediul slavonei. Această observație este de natură să întărească cele observate până acum, și anume că daco-romanii nu aveau o ierarhie bisericească elaborată. Ierarhia bisericească așa cum o avem în Biserica Ortodoxă Română este de proveniență târzie, stabilindu-se după venirea slavilor și mai ales după aducerea bisericilor românilor sub autoritatea Bizanțului (a patriarhiei Constantinopolitane).

Autoritatea prezbiterilor-episcopi și a diaconilor prezentă în bisericile daco-romane timp de secole, a fost preluată ulterior de o ierarhie complexă, ce nu se regăsește nicăieri în Scripturi, adusă de slavi și solidificată după subordonarea bisericilor române ierarhiei constantinopolitane.

În timp ce nu este cert dacă unii din aceşti termeni provin din greacă prin intermediul slavonei,  este cert că nu provin prin intermediul latinei, ceea ce confirmă apariţia lor în limba română după venirea slavilor (în cazul în care provin prin intermediul slavonei) și după intrarea Bisericii româneşti sub influenţa Constantinopolului (survenită după secolul XI), sau chiar mai târziu, în cazul în care provin direct din greacă.

Se vede că contribuția cea mai mare a limbii grecești la formarea vocabularului religios creștin al românilor a fost în domeniul ierarhic.

Elemente liturgice

Majoritatea acestor termeni au ajuns în limba română târziu, prin intermediul limbii medio- sau neo-grecești. În cazul termenilor foarte vechi, termeni ce au făcut parte din limbajul daco-roamnilor, aceștia sunt identificați (azimă, chiraleisa, posibil colimvitra).

antidoră – (de la grecescul antidoron)

Anafură.

antimis – (de la grecescul antimision prin intermediul slavonescului antimisŭ)

Pânză de in, pe care este imprimat chipul lui Iisus, așezată pe masa din altar. Pânza are cusută în partea de sus o bucată de moaște de sfinți. Ritualul liturghiei nu se poate face fără acest obiect. Antimisul se folosește și atunci când se face liturghia în afara bisericii.

antologhion – (de la grecescul antologhion)

Carte bisericească de rugăciuni și cântări.

arhieraticon – (de la grecescul arhieratikon)

Carte folosită de arhierei la hirotonisire sau sfinţire de biserici.

artofor – (de la grecescul artophorion)

Obiect de cult, vas în care se păstrează în altar elementele folosite în Euharistie. Chibotul în care se depozitează pe masa altarului elementele împărtășaniei.

axion – (de la grecescul axion din neogreacă[422])

Imn religios cântat la marile sărbători. Atribuit liturghiei lui Ioan Chrisostomul, primele cuvinte din imn fiind axion estin „vrednic este”.

axios – (de la grecescul axios „vrednic”)

Aclamaţie şi rugăciune vis-a vis de cel hirotonisit, care semnifica aprobarea poporenilor pentru cel hirotonisit.

azimă – (de la grecescul azymos pâine nedospită)

Pâine fără aluat folosită de catolici în Euharistie după secolul IX. Răsăritenii nu au folosit pâine nedospită, ci pâine obișnuită, numită artos. Dacă termenul este foarte vechi în limba română (și există motive să acceptăm vechimea lui)[423] înseamnă că creștinii daco-romani au păstrat folosirea azimei sub influența sărbătorii Paștelor după obiceiul evreilor. Iarăși, fie că s-a folosit termenul pâine, fie că s-a folosit termenul azimă la împărtășania daco-romanilor, ni se certifică din nou că daco-romanii nu au folosit nici ritul răsăritean, care folosea artos, nici ritul occidental care a adoptat azima după secolul IX.

catavasie – (de la grecescul katavasia, din neogreacă[424])

Prima strofă a odelor din canoanele utreniei. Are ca derivat pe catavasier, carte de      cult cu imnuri.

chiraleisa – (de la grecescul Kyrie eleison „Doamne ai milă”)

Este o formulă liturgică foarte veche, ale cărei reminiscențe se află peste tot în creștinism. La români se găsește în obiceiuri folclorice legate de sărbătoarea Bobotezei. În Muntenia avem obiceiul popular numit ciurlezi, constând din vizitarea caselor în 6 ianuarie, etc. La francezi s-a păstrat în cântecele populare legate de Rusalii numite kyriolé. Italienii au și ei obiceiuri desemnate cu krioles, la fel cum și popoarele slave au termeni înrudiți provenind din aceeași expresie desemnând la rândul lor obiceiuri legate de anumite sărbători creștine.[425]

Termenul arată că anumite concepte creștine au fost preluate de daco-romani direct din limba greacă, deoarece erau consacrate în dogmatica și liturghia simplă a creștinilor vorbitori de greacă ce au fost primii misionari creștini în Imperiu. Un concept ce a fost preluat din greacă de daco-romani a fost acela de metanoia „schimbarea gândirii” ce descria pocăința creștină. După venirea slavilor metanoia a devenit doar un act de proșternare fizică (mătănii), un concept ritualistic ce nu mai avea nimic din conținutul teologic originar. Pocăința a luat locul lui metanoia, mai ales că daco-romanii aveau un concept foarte apropiat de cel slavon, căința.

Că românii au avut o vreme în vocabularul lor cuvântul metanoia ce înseamnă literal „gândirea de după” o demonstrează expresia „mintea românului de pe urmă”. Mintea românului de pe urmă era metanoia, schimbarea gândirii.

Termenul chiraleisa a fost preluat de creștinii daco-romani direct din limba greacă. Încărcătura lui teologică a fost uitată și prin urmare schimbată cu timpul. Expresia a rămas însă ca desemnînd un ritual legat de sărbătorile creștine.

colimvitră – (din grecescul kolymbetra[426])

Vas folosit pentru botezul copiilor nou născuţi. Faptul că termenul a însemnat în koine bazin, scăldătoare[427] (kolymbao însemna „a înnota” în greaca koine) demonstrează că iniţial colimvitrele erau bazine folosite pentru botezul adulţilor. După adoptarea botezului noilor născuţi, colimvitra a devenit un vas mic folosit pentru botezul acestora, semnificaţia termenului modificându-se.

epicleză – (din grecescul epiklesis; ca și majoritatea termenilor grecești liturgici, s-ar putea să provină din neogreacă sau din greaca medie).

Rugăciune rostită la liturghia împărtăşaniei chemând Duhul Sfânt pentru a produce transformarea elementeleor împărtăşaniei în trupul lui Christos.  

paremie – (de la grecescul parimia „proverb” din neogreacă[428])

Fragment biblic citit de obicei la vecernia sărbătorilor după citirea prochimenului.

prochimen – (de la grecescul prokeimenon „plan”)

Vers sau stih care precede citirea paremiilor sau a unor părți ale Scripturii la slujbele religioase ortodoxe. Provine din neogreacă.[429]

psaltichie – (de la grecescul psaltiki)

Muzică bisericească vocală din bisericile ortodoxe. DEX îl consideră a fi de origine neo-grecească.

trefologhiu – (de la grecescul trefologhion)

Carte bisericească numită și mineiul mic.

Concluzii privind termenii liturgici provenind din limba greacă

În afară de azimă și chiraleisa (posibil și columvitra) toți ceilalați termeni liturgici sunt de proveniență târzie în limba română. Numărul lor mic, în comparație cu cei slavoni, ne arată că liturghia bisericilor române a fost alterată la venirea slavilor, contribuția ulterioară a grecilor fiind minimă.

Elemente monahale

O serie de termeni religioși de origine greacă ce aparțin acestei liste de fapt au intrat în limba română prin intermediul slavonei. Așa sunt termenii călugăr, canon, chinovie, mănăstire, monah etc. Se pare că nu avem nici un termen latin la această categorie, ceea ce ne dă dreptul să concluzionăm că daco-romanii nu aveau viața monahală în manifestările lor religioase creștine. Monaismul s-a răspândit la români prin venirea slavilor ce l-au preluat de la greci. 

eremit – (din francezul érémite)

Pustnic. La români a existat o formă veche ce a dat numele unor localități ca Râmeți.

râmeţi – (de la grecescul eremos, eremitis, latinescul eremitus)

Termen ce, după opinia unora, indică prezența unor sihaștri pe teritoriile daco-romanilor.[430] Originea termenului este controversată. S-a susținut proveniența din cuvântul maghiar remete „pustnic”.[431] Cei care susțin că maghiarii au împrumutat termenul din limba română se lovesc de imposibilitatea de a deduce forma maghiară remete din românescul râmeț. E posibil și foarte probabil ca ungurii să fi preluat termenul din limbile din jur care aveau termenul fie din greacă (cele slavone), fie din latină (italiană -care are termenul romito[432]). Prin contactul cu ungurii în Ardeal, românii au preluat și ei termenul aplicându-l unor localități din Transilvania.[433] Unii lingviști îl derivă în limba română din mediogreacă. Probabilitatea cea mai mare este însă că românii l-au împrumutat de la maghiari, după venirea acestora în Ardeal. Aria de răspândire a termenului român este restrânsă la Transilvania, ceea ce susține ideea că provine din limba maghiară (cf. notele 425 și 447 maghiară râmeți).

schimă – (de la neo-grecescul schima, probabil și prin intermediul slavonescului skima)

  1. Ordin călugăresc, tagmă, cin;
  2. Haină călăgurească, acoperământ de cap;
  3. Slujbă religioasă prin care se hirotezesc călugării: schima mică prin care călugărul primește hainele călugărești; schima mare prin care un monah devine    schimonah.[434]

sihastru – (de la medio-grecescul isihastis)

Călugăr ce trăiește în secluziune. Pustnic, eremit, schimnic, anahoret etc.

Elemente ritualiste

acţiuni

niptiră – (de la grecescul niptir)

Ritual al unor comunităţi creştine de spălare a picioarelor în Joia Mare în amintirea spălării picioarelor ucenicilor de către Mântuitorul.[435] Este pandantul termenului de origine slavonă umivanie.

lucruri

anastasimar – (de la grecescul anastasimos [436]„referitor la înviere” din neogreacă)

Carte bisericească ce cuprinde imnurile învierii.

penticostar – (de la grecescul pentikostarion din mediogreacă[437])

Carte de cult ce conține slujbele dintre Paști și Rusalii.

primichir – (de la grecescul primikirios)

Sfeșnic cu o singură lumânare, desemnând unitatea Sfintei Treimi.

sinaxar – (de la grecescul sinaxarion din mediogreacă)

O prezentare în scris și abreviată a vieții sfinților.

persoane

primichir – (de la grecescul primikirios)

Persoană ce poartă primichirul și ajută la desfășurarea liturghiei fiind primul dintre cântăreții din strană.

slujbe

sărindar – (din grecescul sarandari, din neogreacă)

Rugăciune de pomenire făcută de ierarhi timp de 40 de zile pentru morți, sau pentru cei vii ce au nevoie de sănătate și iertare.

Concluzii privind termenii ritualiști de origine greacă.

Numărul acestor termeni este foarte redus în comparație cu cei proveniți din slavonă, iar proveniența lor este târzie. Aceleași concluzii se pot trage și cu privire la termenii de proveniență greacă ce privesc elementele vestimentare.

Elemente vestimentare

mitră – (din grecescul μίτρα, parțial prin slavonescul mitra)

Tocă purtată de fețe bisericești.

paraman –(din grecescul paramandias)

Bucată de postav pe care s-a brodat un text religios purtată de călugări pe sub rasă timp de câteva zile după ce s-au alăturat grupului monahal.

stihar – (de la grecescul stiharion, din neogreacă)

Veșmânt sau ornament liturgic purtat de preoții ortodocși în timpul liturghiei.

Concluzii privind termenii religioși provenind din limba greacă

În afară de termenii ce descriu ierarhia bisericească, contribuția limbii grecești în mod direct la lexicul religios al limbii române este de ordin neînsemnat. Influența limbii grecești asupra vocabularului religios român s-a făcut în trei etape. Întâi prin adoptarea unor cuvinte grecești ce au intrat în lexicul religios al românilor prin intermediul limbii latine. A urmat a a doua etapă când o serie de cuvinte grecești au intrat în limba română prin intermediul limbii slavone. În sfârșit, a existat o a treia contribuție a limbii grecești la limbajul religios al românilor în mod direct, în Evul Mediu, când creștinismul român a ajuns sub autoritatea Bizanțului.

Dacă observăm natura termenilor ce au intrat în limba română prin cele trei modalități și timpuri, vom observa că prima contribuție a fost în domeniul dogmatic. Peste 20 de termeni dogmatici provin din greacă prin intermediul limbii latine, şi aceştia sunt biblici. A doua contribuție a fost în domeniul ritualistic și monahic. Avem în jur de 20 de termeni de proveniență greacă prin interemediul slavonei în cele două domenii, toți aceștia fiind nebiblici. A treia contribuție a fost în domeniul ierarhic, contribuție direct din greacă în timpul Evului Mediu, oferind din nou termeni care nu sunt biblici. Concluzia ce se impune este că în vremea când a avut loc prima contribuție (secolele II-III) limbajul creștin grecesc nu avea conceptele ritualistice ce ne-au venit ulterior prin slavi, și nici pe cele ierarhice ce ne-au venit în limbă după 1300. Dacă lexicul creștin de limbă grecească a secolelor II-III ar fi avut conceptele ritualistice ce ne-au venit ulterior din limba greacă prin intermediul slavonei, ele ar fi trebuit să fi fost adoptate în limba română la fel ca elementele dogmatice la început. Absența acestor elemente ritualistice din lexicul grecesc ce ne-a parvenit prin limba latină este din nou o dovadă a faptului că daco-romanii nu au avut ritualistica ce la ora actuală este desemnată prin concepte grecești ce ne-au venit în română prin intermediul slavonei.  Această ritualistică la români este contribuția slavilor ce au adoptat în totalitate  creștinismul ritualistic al Bizanțului din a doua jumătate a primului mileniu.

Să recapitulăm. Avem termeni grecești ce au provenit în limba română prin intermediul limbii latine și aceștia sunt termeni dogmatici găsiţi în totalitate în Scriptură. Avem termeni grecești ce au ajuns în limba română prin intermediul slavonei după venirea slavilor în teritoriul Daciilor și acești termeni aparțin domeniului ritualistic și monahic. Și avem termeni grecești ce au ajuns în limba română direct din limba greacă după 1300 desemnând în principal ierarhia bisericească.

Viața religioasă a populației din teritoriile Daciilor a trecut prin trei faze principale. Întâi de la adoptarea credinei creștine (secolele II-III) și până la venirea slavilor în a doua jumătate a primului mileniu, această populație a practicat un creștinism simplu din punct de vedere liturgic și ierarhic, cu accentul pus pe doctrinele creștine. După venirea slavilor prin dominarea vieții religioase a românilor de către protipendada religioasă a acestora se trece la un creștinism ritualistic, ca ulterior, prin aducerea românilor sub administrația Bizanțului să se formeze și o clasă ierarhică foarte riguroasă ce menține creștinismul ritualistic de sorginte slavonă.

Observațiile avansate ne arată că practicile ritualiste ce poartă denumiri grecești, dar care au ajuns în limba română prin intermediul slavonei nu erau prezente în creștinismul daco-romanilor, căci dacă le-am fi avut, ar fi fost desemnate cu termeni grecești care să fi ajuns în limba română prin filieră latină, așa cum a fost cazul termenilor dogmatici care provin în mare număr din greacă prin filiera latină. Din nou trebuie să precizăm că limbajul religios al daco-romanilor nu a avut termenii ritualistici ce descriu practici nebiblice cum este cazul celor prezenți în limbajul de origine slavonă. Dacă astfel de termeni cu practicile descrise de ei ar fi caracterizat viața religioasă a daco-romanilor și dacă ulterior acești termeni ar fi fost eliminați de termenii slavoni, am avea cel puțin unele dovezi lingvistice care să certifice un asemenea proces, așa cum avem dovezi lingvistice în cazul unor termeni dogmatici slavoni care i-au înlocuit pe cei latini.

EBRAICĂ sau ARAMAICĂ

Substratul termenilor proveniţi din ebraică sau aramaică

Substratul conține cuvinte care pot proveni din toate trei limbile ce au furnizat termeni religioşi în limba română, dar e de preferat să presupunem că au intrat prin latină din greacă, unii fiind preluaţi în greacă din ebraică. Pronunţarea lor s-a putut transforma cu timpul după uzul limbii slavone, situaţie ce îi determină pe unii lingvişti să indice filiera slavonă, ceea ce nu este necesar.

Acest substrat este foarte redus, fiind compus doar din câţiva termeni, dar unii sunt foarte cunoscuţi şi des uzitaţi în slujbele Bisericii.

Aleluia

(formă prescurtată a lui Halleluyahlăudat să fie Yahweh, prin filieră slavă, dar tot atât de bine poate proveni din latină)

Termen transliterat ce exprimă laude la adresa Divinităţii iudeo-creştine.[438]

Amin – (adevărat sau aşa să fie, filieră slavă din greacă, unde s-a preluat din ebraică)

Termen transliterat într-o serie de texte ale Noului Testament, folosit la încheierea rugăciunilor,[439] sau pentru întărirea unei afirmaţii importante,[440] mai ales în texte ce păstrează cuvintele Domnului Iisus întărite cu „Amin, amin…” sau „Adevărat, adevărat…”[441]

Ava – (filieră slavă, provenind din Ab, Abba, tată sau părinte în ebraică)

Este aplicat lui Dumnezeu în relaţie cu Fiul Său[442] şi cu cei răscumpăraţi.[443] Termen folosit de călugări ca şi apelativ.

Golgota – (din ebraică prin intermediul limbii grecești sau latine)

Numele propriu al dealului pe care a fost crucificat Iisus Christos ce denotă forma dealului ca un craniu.[444] Are traducerea latină în Calvar (Vulgata), din care s-a răspândit în toate culturile creștine apusene, dar nu și în mediul cultural al daco-geților, ceea ce ne indică iarăși lipsa contactului acestei culturi cu Apusul creștin.

Mamona – (din ebraică prin intermediul limbii greceşti, Mamonas[445], posibil să fi ajuns în limba română din greaca medie. Numele Mamon, Mamona este prezent în Noul Testament de la Bălgrad și în Biblia de la București)

  1. Personificarea lăcomiei de bani.
  2. Zeul banului, nume sub care a ajuns să fie cunoscut şi Satan.

Maranata – (din ebraică Maranatha; nu se știe când a apărut în limba română, dar este prezent în Noul Testament de la Bălgrad și în Biblia de la București)[446]

Salut creștin din primul secol înregistrat în Noul Testament. Semnificația salutului          ține de doctrina revenirii lui Iisus[447], având înțelesul de „Domnul nostru vine!”[448]

Mesia – (din ebraică prin intermediul grecescului Messias şi a latinescului cu aceeaşi grafie)

Este apelativul lui Iisus tradus în greacă prin Christos  care înseamnă Unsul lui Dumnezeu. Apelativul sugerează unicitatea lui Iisus în relaţie cu Dumnezeu Tatăl şi misiunea lui specială ca Preot, Profet şi Rege. Dumnezeu a promis să îşi înfăptuiască programul soteriologic şi cel escatologic prin Unsul Său, un personaj unic descris în foarte multe texte ale Vechiului Testament.[449]

Osana – (din ebraică, posibil prin filieră slavonă)

O formulă de rugăciune prin care se cere mântuirea lui Dumnezeu. A devenit o exclamaţie de bucurie şi de preamărire a lui Dumnezeu[450].

Psalmi

(din ebraică prin intermediul grecescului şi latinescului psalmos. Unii consideră filiaţia din slavonescul psalmŭ[451])

Rugăciuni sau cântări (imnuri) din colecţia biblică ce poartă acelaşi nume. Poate proveni prin oricare din cele trei limbi furnizoare de termeni religioşi în limba română, dar foarte probabil a ajuns în română prin intermediul limbii latine.

Satana –

(nume ebraic al Diavolului[452] în forma actuală fiind influențat de termenul slavonesc satana. E foarte probabil că a circulat în limba română înainte de venirea slavilor, știind că există varianta Satan, Satanail și Satanailă).

Concluzii privind termenii proveniţi din ebraică

Sunt doar câţiva termeni religioşi ce provin în limba română din ebraică, dar ei consemnează contactul direct al daco-romanilor cu Scripturile Noului Testament unde se găsesc aceşti termeni.

MAGHIARĂPalierul maghiar

Suprastratul termenilor proveniţi din limba ungurească

Termenii creştini sau cu semnificaţie religioasă proveniţi din limba maghiară sunt extrem de puţini, ceea ce ne spune că românii au fost creştinaţi cu mult înaintea maghiarilor, veniţi în zonă la cumpăna secolului X­. Mai mult, creştinismul ungurilor fiind de natură catolică, nu a influenţat mai de loc pe cel românesc, care din secolul XI ajunsese în sfera bulgărească. Printre cei câţiva termeni de origine maghiară avem

făgăduință

(derivat al verbului a făgădui de la ungurescul fogadni „a primi” și „a promite”[453])

În limbajul biblic făgăduința este angajamentul solemn făcut de Dumnezeu de a da omului un Mântuitor și de a oferi odată cu acesta o serie de binecuvântări. Are ca pandant termenul de origine latină promisiune, concept proeminent în teologia Vechiului și a Noului Testament. Promisiunile lui Dumnezeu sunt obligații pe care Dumnezeu și le asumă în folosul credincioșilor săi prin juruință. Ele sunt adevărate și se vor împlini cu credincioșie pentru cei care acceptă pe Mântuitorul anunțat și oferit în persoana Domnului Iisus.

mântuire, a mântui

(din maghiarul menteni, din ment „liber”.[454] În maghiară etimonul are sensul de a elibera)

Am arătat că termenul mântuire  cu conotaţie creştină provine din latină, pe când acelaşi termen cu semnificaţie profană vine din maghiară. Omonimia celor doi termeni a dus la contopirea lor.

Mătcălău – (din maghiarul mátkáló)

Sărbătoare populară aşezată după Paşte când băieţii şi fetele schimbă între ei ouă        roşii şi se fac fraţi sau surori de cruce. Asociată cu Paştele Mic, sau Duminica     Tomei.

Remeți, râmeți –

(din latină – eremitus < eremita, -ae prin filieră maghiară remete = pustnic)[455]

Loc al pustniciei, loc unde se află o mănăstire sau locaș monastic.

țintirim –

(din latinescul cemeterium prin maghiarul cinterem.[456] Această etimologie este contestată astăzi şi se oferă explicaţii satisfăcătoare pentru aserţiunea că ungurii au preluat termenul de la români. Vezi termenul cimitir la lexicul de provenienţă latină)

Cimitir.

vamă –

(de la maghiarul vám. Marius Sala demonstrează că este de origine maghiară, dar provenind în română prin intermediul slavonei.[457])

Fiecare din cele douăzecișipatru de popasuri din văzduh unde trebuiau să se   oprească duhurile celor răposați și să plătească vamă pentru a putea continua în        drumul spre cer. Satana era vameșul ce percepea prețul.

UCRAINIANĂ

prihană – vezi acelaşi termen la lexicul provenind din slavonă.

Alte etimologii referitoare la limbajul religios al românilor

Substratul termenilor cu etimologie necunoscută

brezaie

Ritual al zilelor ce premerg Crăciunul în care se foloseşte un lemn cu multe  panglici şi bucăţi de ţesături colorate.[458]

năpusanie –

Produs de panificaţie, covrig mare, făcut din prima măcinare de grâu, care a fost împodobit cu busuioc şi legat cu arnici, pentru a fi aruncat în fântână, de unde se scoate cu găleata şi se împarte participanţilor la ceremonie.[459]

ogrăza –

Colac ce este înmânat peste sicriu popii și celor prezenți la înmormântare.[460] Tiktin îl consideră a proveni din slavonescul ogryza „a mușca.”[461]

Substrat păgân latin

descântare, a descânta –

(de la latinescul dĭs-cantare)

A exorciza, a schimba lucrurile prin incantații.[462] Este interesant să observăm că înțelesul cântării la daco-romani a fost și acela de instruire în teologia creștină. Descântarea, opususl cântării, tinde să oprească prin farmece și incantații ceea ce s-a realizat prin cântare. Este posibil să inferăm că elementul cântării era unul aparținător culturii creștine a daco-roamnilor, pe când cel al descântării aparținea păgânilor ce voiau să întoarne înapoi prin farmece și descântece pe cei ce acceptaseră credința creștină. O observație interesantă este că în timp ce termenul latin prin folosire ritualistă a preluat în unele culturi Apusene sensul de „chanting” (descântec de natură repetitivă, magică) în limba română și-a păstrat sensul inițial de cântare prin care se face instruirea credincioșilor în învățătura creștină.

paos

(de la latinescul pausum „repaus”. Foarte apropiat de grecescul παύσις cu același sens)

Termen care descrie sau definește diferite acțiuni și ritualuri legate de înmormântare cum sunt discursul funerar, mâncarea oferită participanților, vin amestecat cu apă și miere, untdelemnul sau apa sfințită cu care se stropește trupul mortului, lumânarea ce arde de la deces până la înmormântare, libații, etc. Pletora aceasta de semnificații ne arată că paos  era un termen general cu care se desemna timpul și implicit ritualul ce avea loc în general la deces și înmomântare, ceea ce a dus la atribuirea lui unor elemente particulare și ritualuri ce au putut avea originea în societatea păgână romană, sau au putut apare în ritualistica creștină a după epoca apostolică la o dată când creștinsimul dobândea caracteristici populare.

strigă – (de la latinescul striga)

O ființă feminină aparținând de domeniul duhurilor rele ce chinuia copiii mici, lua mana de la vaci și efectua deochiul.

strigoi – (de la latinescul striga, forma plurală masculină)

Suflete ale oamenilor fie decedați, fie în viață ce se transformau noaptea în animale și chinuiau pe oamenii ce îi întâlneau.

Substrat păgân slavo-bulgar

Caloian

Ritual de combatere a secetei în care o păpuşă antropomorfă din piatră sau lut sau lemn este îngropată într-un sicriu ca şi un mort, cu bocete şi alai. Păpuşa este deshumată după câteva zile şi aruncată într-o fântână părăsită sau într-o apă curgătoare, după care participanţii stau la un ospăţ, o masă numită pomana caloienilor.

Drăgaice

Sânziene, fiinţe rele ce se credea că sluţesc pe oameni mai ales de 24 iunie, ziua lor.

molenie – (de la slavonescul molenie)

Rugăciune la vechii slavi ce se făcea cu prilejul sacrificiilor, inclusiv cele umane. De obicei jertfele erau alese prin tragere la sorţi dintre prizonierii luaţi dintre creştini.

moroi – 

(de la slavonescul mora, care are înţelesul de vrăjitoare. Acelaşi termen mora, are semnificaţie de coşmar în sârbă, croată, slovenă şi poloneză)

Strigoi, stafie, fantomă, spiriduş care ar proveni dintr-un copil mort ce nu a fost botezat, sau dintr-unul care a fost inmormântat de viu, sau dintr-un  decedat căruia nu i s-a făcut slujbă religioasă la înhumare.

opârlie – (de la termenul bulgar opărlja)

Numele unei sărbători ce cade la 23 iulie în care munca este interzisă de teama incendiilor, a inundaţiilor sau a altor catastrofe naturale. Se mai numeşte prescurtat pălie.

paparudă – (construcție populară după unii[463] sau din bulgărescul peperuda[464])

O persoană de sex feminin care se îmbracă în verdeață cântând și dansând pe drumuri invocând ploaia și fiind stropită cu apă de către localnici.

Paștele Blajinilor – (de la slavonescul blažěnŭ „blând”, „bun”, „pașnic”)

Blajenii, în credința populară, sunt oameni ce trăiesc pe tărâmul celălalt, dincolo de apa Sâmbetei. Ei erau sărbătoriți a doua zi după Duminica Tomii. Vinereanu         consideră că Blajinii acestei sărbători nu sunt cei blânzi, ci Vlașinii, Românii, ce au păstrat în amintirea lor colectivă existența unui timp îndelungat în pace și fericire.  În cazul acesta originea acestei sărbători nu ar fi slavonă, ci română.

Rusalii – (de la slavonescul rusalija)[465]

Zâne rele, iele, care aduc calamități naturale și chinuiesc pe oameni schilodindu-i sau luându-le mințile. Se pare că sărbătoarea creștină a Rusaliilor s-a contopit cu această sărbătoare păgână a slavilor care avea în centru cultul duhurilor rele și al morților. A se vedea și conceptul slav de rusalcă, ce desemna un duh al râurilor, al pădurilor etc., care se prezenta oamenilor ca o fată tânără îmbrăcată în alb ce atrăgea tinerii în fundul apelor cu scopul de a-i îneca.[466]

In folclorul românesc, Rusaliile sunt numite și Ielele, Paraidele, Sfintele, Somanele sau Zânele. Spre deosebire de celelelte făpturi fermecate, Rusaliile umblă pe pământ doar în Săptămâna Rusaliilor. În popor se mai țin și Moșii de vară, numiți și Moșii de Rusalii, Moșii cei mari sau Moșii de sâmburi în sâmbăta Rusaliilor. De fapt sunt sărbători și manifestări legate de cultul morților. Se credea că sufletele celor morți părăseau mormintele în Joia Mare preumblându-se printre cei vii timp de 50 de zile, după care se reîntorceau în lumea de dincolo, în ajunul Rusaliilor.

În acele zile trebuia să te ferești de hora Ielelor, să nu te cerți cu ele, să nu mergi departe de casă, să nu te duci la fântână în noaptea Rusaliilor, să porți usturoi cu tine pentru protecție, pentru evitarea seducției manifestate de Rusalii.

stihie – (de la slavonescul stihija)

Duh rău ce acționează prin forțele naturii.

Talpa iadului –

Personaj din mitologia populară ce desemnează o femeie cu funcția de mamă a dracilor și care cumulează o serie de atribute fatidice, ca răutatea, perfidia, răzbunarea, cinismul, etc.

tartor – (de la slavonescul tartarŭ provenind din grecescul tartaros)

Căpetenia diavolilor. Desemnat așa deoarece în mitologia greacă Tartarul este un         loc de chin subpământean.

Concluzii finale

Creştinismul daco-roman  –  Un creştinism autohton şi autonom

Observațiile ce privesc structura lexicului religios creștin al românilor ne oferă posibilitatea să elaborăm o analiză complexă a credinței daco-romanilor în contrast cu cea a slavilor în momentul în care cele două grupuri etnice au venit în contact și au rămas să locuiască pe același teritoriu al Daciilor.

Lexicul de proveniență latină și prelatină ne permite să concluzionăm că daco-romanii au fost aduși la credința creștină odată cu celelalte populații latinofone din sudul Dunării, dovadă fiind termenii comuni pe care îi au românii și grupurile romanice din sud, aromânii, megleno-românii și istro-românii. Credința adoptată de toți aceștia era una biblică, apostolică, evanghelică, lipsită de componentele păgâne ce s-au introdus în creștinism după impunerea credinței creștine ca religie oficială a Imperiului.

Este corect să susținem că atâta vreme cât religia creștină a fost persecutată ea a întâlnit opoziție de la religiile păgâne licite în Imperiu, și în toată această vreme apologeții credinței creștine au luptat împotriva unor manifestări păgâne ce apăreau cu intermitență printre creștini. Populația Daciei fiind cucerită la creștinism în această perioadă, a avut o credință la fel ca toți creștinii din Imperiu ce luptau împotriva păgânismului.

După oficializarea creștinismului în Imperiu, când elementele păgâne se infiltrează tot mai mult în Biserică și aceasta se divide odată cu Imperiul, conturându-se două instituții ce standardizează doctrinele și practicile creștine în anumite tipare, creștinii Daciei se află în afara acestor influențe. Nici elementele standardizate în Biserica Apusului, nici cele standardizate în Biserica Răsăritului nu își câștigă loc în creștinsimul daco-romanilor. Limbajul religios al acestora nu trădează nici un fel de orientare și adaptare majoră la realitățile religioase din cele două tabere.

Observația aceasta este un argument demolator al istoriografiei ce pretinde că românii s-au format ca popor în sudul Dunării de unde au migrat pe teritoriile locuite actual după primul mileniu. Dacă acesta ar fi fost realitatea românii ar fi avut în limbajul lor religios toți termenii dogmatici ai creștinismului din Imperiu. Absența acestora dovedește continuitatea elementului latinofon pe teritoriile Daciilor și faptul că această populație nu era sub autoritatea ecleziastică nici a Răsăritului, nici a Apusului. Creștinii daco-romani  au continuat să mențină credința simplă ce a fost adoptată de generațiile anterioare ce au trăit sub Imperiu, până la 275.

Este foarte probabil că pe teritoriul Daciilor vor fi rămas comunități păgâne ce și-au continuat credințele și ritualurile lor alături de creștini. Este de asemenea posibil ca populații latinofone din sudul Dunării să fi migrat la nordul Dunării și să fi adus cu ele teologia oficială și ritualurile elaborate din Imperiu, dar acestea nu au influențat profund viața religioasă a creștinilor Daciilor, din moment ce limbajul lor rămâne neafectat. De-abia venirea slavilor și contopirea lor cu daco-romanii a dus la o transformare majoră în credințele și practicile locului. Creștinismul rezultat înglobează elementele nescripturale ce erau parte a credinței slavilor creștinați cu teologia și ritualistica oficială a Imperiului Răsăritean, și din acest moment înainte avem de-a face pe teritoriile Daciilor cu un creștinism popular, ce nu se mai deosebește de cel al populațiilor creștinate în Imperiu Bizantin sau de cele încreștinate în afara acestuia însă cu tipul de creștinism al Imperiului.

Sistemul sacerdortal al slavilor impus peste liturghia simplă a autohtonilor

Începând cu secolul VII slavii se aşează tot mai masiv pe teritoriul fostei Dacii romane. Cei veniţi aici aduceau cu ei creştinismul pe care îl adoptaseră sub influenţa Imperiului Bizantin. Cum slavii erau clasa dominatoare, şi furnizau şi clerul bisericesc în teritoriile în care pătrundeau, ei au impus modul de închinare care îi caracteriza. Acest mod de închinare al slavilor era diferit de cel al daco-romanilor. Diferenţa principală consta în sacerdotalismul slavilor, un creştinism centrat în administrarea unor ritualuri arhiereşti de către sacerdotul local, numit popă, în folosul maselor de credincioşi. În contrast, creştinismul daco-romanilor era centrat în administrarea cuvântului inspirat, locul important în acest mod de închinare avându-l presbiterul congregaţiei, care avea ca sarcină principală învăţătura.[467] Acest creştinism rămânea fidel în mare parte învăţăturii apostolului Pavel care spusese despre sine şi despre slujitorii bisericii: De fapt, Christos m-a trimes nu să botez, ci să propovăduiesc Evanghelia.[468]

Dovada cea mai puternică a impunerii de către slavi în teritoriul fostei Dacii a creștinismului sacerdotal care domina Imperiul Roman de Răsărit la acea dată îl constituie limbajul religios al românilor care vădeşte prin cele două surse ale sale orientarea litrugică difeirtă a daco-romanilor de a ceea a slavilor. Lexicul de origine latină ne arată că populația latinofonă a fostei Dacii practica un creștinism simplu, de tip sinagogă, iar venirea slavilor a dus la generalizarea unui creștinism de tip sacerdotal.

În acord cu învăţăturile Noului Testament, închinarea creştinilor se făcea simplu, într-o cameră unde se aduceau jertfe duhovniceşti: cântări, rugăciuni, citire a unor texte biblice, şi predicarea Cuvântului oferit prin profeţi şi apostoli, la început, ca apoi să fie permanent instalați prezbiterii și diaconii pentru desfășurarea ordonată a închinării și pentru supravegherea comunitățiilor de credincioși. Că această liturghie simplă i-a caracterizat pe creştinii daco-romani este evident din faptul că tot limbajul privitor la liturghia de tip sacerdotal este de origine slavonă, daco-romanii neavând un vocabular religios care să fi cuprins denumirile şi conceptele ritualurilor sacerdotale adoptate de creştinism după desprinderea Daciei din Imperiu.

Abrevieri şi bibliografie

Byhan                                  A. Byhan, Die Entwicklung von e vor Nasalen in den lateinischen element des Rumänischen, in Jb. III, 1896, p. 1-70

Cihac                                    A. de Cihac, Dictionnaire d’étymologie dacoromaine, Frankfurt, vol I, 1870, vol. II, 1879

Candrea – Densuşianu I. A. Candrea şi O. Densuşianu, Dicţionarul etimologic al limbii române, Bucureşti, 1907-1914

Chivu 2008                         Gheorghe Chivu, Dictionarium Vallachico-Latinum, Primul Dicționar al limbii române, București, 2008

Chivu 1992                         Gheorghe Chivu, Emanuela Buză, Alexandra Roman Morariu, Dicționarul împrumuturilor latino-române în limba veche (1421-1760), București, 1992

Cojocaru                             Nicolae Cojocaru, Istoria tradițiilor și obiceiurilor la români, vol. I, București, 2008

Daicoviciu                           C. Daicoviciu, Există monumente creştine în Dacia traiană din sec. II-III? în Dacica, Cluj, 1940, p. 506-516

DAR                                      *** Dicţionarul Academiei Române, Bucureşti, 1913-1940

Densuşianu                       O. Densușianu, Histoire de la langue roumaine, vol. I, Les origines, Paris, 1901

DER                                       Alexandru Ciorănescu, Dicţionarul etimologic al limbii române, Bucureşti, 2002

DEX                                       *** Dicţionarul explicativ al limbii române, Bucureşti, 1975

Fischer 1985                     Iancu Fischer, Latina Dunăreană. Introducere în istoria limbii române, Bucureşti, 1985

Gudea – Ghiurco 1988 Nicolae Gudea și Ioan Ghiurco, Din istoria creștinismului la români, Oradea, 1988, 274 p. + planșe

Hristea 1968                    Theodor Hristea, Probleme de etimologie, Bucureşti, 1968

Iancu 1996                        Victor Iancu, Limbă și rostire românească, ieri și azi, Dacia, Cluj-Napoca

Jb                                           Jahresbericht des Instituts für rumänische Sprache, Leipzig, I (1893)-XXV (1919).

Metzger                              Bruce M. Metzger, The Early Versions of the New Testament, Their origin, Transmission, and Limitations, Oxford, 1977

Moldovan-Togan            Silivestru Moldovan și Nicolau Togan, Dicționarul numirilor de lacalități cu poporațiune română din Ungaria, Sibiu, 1909, reeditat de Nicolae Rauș București 2008

Micu 1995                   S. Micu, Istoria Românilor, II, Bucureşti, 1995

Micu-Șincai 1980     S. Micu – Gh- Şincai, Elementa linguae daco-romanae sive valachicae, Cluj-Napoca, 1980, Ediţie de M. Zdrenghea după publicaţiile din 1770 şi 1803

Mihăiescu 1958           H. Mihăiescu, La langue latine dans le sud-est de l’Europe, Bucureşti Paris, 1958

Mihăiescu 1966          H. Mihăiescu, Influenţa grecească asupra limbii române până în secolul al XV-lea, Bucureşti, 1966

Murnu                                 G. Murnu, Studiu asupra elementului grec antefanariot în limba română, Bucureşti, 1984

Păcurariu                            Mircea Păcurariu, Mărturii lingvistice pentru originea şi vechimea creştinismului la Români, în Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, Ed. II, Bucureşti, 1991, p.71-82

Pârvan 1911                  V. Pârvan, Contribuţii epigrafice la istoria creştinismului daco-roman, Bucureşti, 1911

Philippide                           Al. Philippide, Istoria limbii române. Principii de istoria limbii, Iași, 1894

Paprocki                              H. Paprocki, Le mystère de l’Eucharist, Paris, 1993

Protase                               Dumitru Protase, Autohtonii în Dacia, vol. II, Risoprint, Cluj-Napoca, 2000

Puşcariu 1940                    S. Puşcariu, Limba română, I, Bucureşti, 1940

REW                                      MEYER-LŰBKE (W.), Romanisches etymologisches Wörterbuch, Dritte Auflage. Heidelberg, 1935

Rosetti 1938-1940           Al. Rosetti, Istoria limbii române, București, vol. I 1938, vol. II 1940, vol. III, 1940

Rosetti 1978                       Al. Rosetti, Istoria limbii române, De la origini pînă în secolul al XVII-lea, Bucureşti, 1978

Russu 1970                    I. I. Russu, Elemente autohtone în limba română, București 1970

Stăniloaie                           Dumitru Stăniloaie, Vechimea şi spiritualitatea termenilor creştini români în solidaritate cu ale limbii române în general, în Biserica Ortodoxă Română, XCVII, 1979, nr. 3-4, p. 563-590

Stoian                                  Ion M. Stoian, Termeni religioşi,  credinţe populare, nume proprii, Bucureşti, 1994

Suciu                                    Coriolan Suciu, Dicționar istoric al localităților din Transilvania, I- II, București, 1967

Titkin                                    H. Titkin, Romänisch-deutsches Wörterbuch, București, 1895-1925

Vinereanu                          Mihai Vinereanu, Dicționar etimologic al limbii române – Pe baza cercetărilor de indo-europenistică, București, 2009

[1] Micu 1995, 193

[2] Micu – Şincai 1980

[3] Pârvan 1911, 210-243; 74-142/1992

[4] Mihăiescu 1958

[5] Russu 1970, 87 – 89

[6] Fischer 1985

[7] Pentru informaţia de natură etimologică ce a condus la această selectare şi grupare a se vedea bibliografia de la sfârşitul capitolului, în principal dicționarele etimologice. În notele bibliografice nu am notat anul lucrărilor, ci doar am idetificat pe lingviştii ce s-au pronunţat asupra etimologiilor discutate.

[8] Mihăescu 1966, 56

[9] Vinereanu, 668

[10] Ciorănescu este printre puținii ce îl consideră de origine latină (DER, 1110); Vinereanu opinează că s-ar putea să provină din fondul pre-latin dintr-un etimon al indo-european prezent și în limba traco-dacilor.

[11] Candrea-Densușianu, 196

[12] Ciorănescu (DER, 1510) îl consideră adoptat în limba română prin intermediul italienei în secolul XIX.

[13] 1 Corinteni 9:13, 10:18

[14] Evrei 13:10

[15] Vinereanu, 74

[16] Matei 16:18, 18:17; Fapte 8:1, 9:31; Efeseni 5:25 etc.

[17] Cf. Daicoviciu, op cit. nota 40, p. 516

[18] DER 1412; DEX

[19] Capela – Deal la Râmnic cu vestigii romane și ruinele unei biserici; Căpâlna – sat românesc din regiunea Sebeș, Hunedoara, înregistrat la 1386 cu numele Capella. Căpâlna de Jos și Căpâlna de sus – sate românești în regiunea orașului Târnăveni, Mureș, menționate la 1332 în expresia „sacerdos de Capella”; Căpâlna – sat românesc de lângă Tinca; Căpâlnaș – sat românesc în județul Arad; Căpâlnea – sat românesc în Sălaj; Valea Capelei – cătun ce s-a contopit cu satul Lunca de Jos din regiunea Ciuc, Mureș. Toate localitățile menționate sunt românești, ceea ce confirmă existența cuvântului capelă la străromâni.

[20] Stăniloaie, 583-584 opinează că maghiarii l-au împrumutat de la români.

[21] Apocalipsa 1:8

[22] Apocalipsa 1:11; Coloseni 1:16

[23] Evrei 13:10

[24] 1 Corinteni 10:18; Ioan 6:53-54

[25] Stoian 1994, 30, îl consideră ca provenind din slavonă, la fel ca DEX. DER susține că provine din slavonă, dar prin intermediul termenului din mediogreacă, ceea ce este improbabil, din moment ce conceptul a trebuit să fie unul cu circulație în creștinismul daco-roamanilor. Nu există teologie cristică fără cea anticristică.

[26] 1 Ioan 4:3

[27] Stoian 1994, DER, DEX,

[28] Iuda 9

[29] Luca 1:49

[30] Ioan 21:17

[31] Evrei 1:1-3

[32] Matei 16:18; 18:17; Fapte 9:31, etc., folosesc termenul ekklesia tradus în românește biserică

[33] 1 Corinteni 1:2; 2 Corinteni 1:1; Galateni 1:2; Apocalipsa 1:20, etc.

[34] Cf. DER, 1057; Vinereanu, 150

[35] Candrea, Pușcariu apud Vinereanu, 150

[36] Candrea-Densușianu, 169

[37] Romani 6:1-10

[38] Faptele Apostolilor 2:41; 8:12, 38; 9:18; 10:47-48; 16:15, 33; 19:5, etc.

[39] Apocalipsa 4:1

[40] Vinereanu, 211-212

[41] Romani 11:29; Efeseni 4:1; 2 Timotei 1:9; 2 Petru 1:10, etc.

[42] DER, 1708

[43] 1 Peru 2:9; 1 Tesaloniceni 2:12, etc.

[44] DER, 1708

[45] Candrea-Densușianu, 329-331

[46] Faptele Apostolilor 16:31 „Crede în Domnul Iisus, şi vei fi mîntuit tu şi casa ta.”

[47] Ioan 20:30-31 „Isus a mai făcut înaintea ucenicilor Săi multe alte semne cari nu sînt scrise în cartea aceasta. Dar lucrurile acestea au fost scrise, pentruca voi să credeţi că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu; şi crezînd, să aveţi viaţa în Numele Lui.”

[48] Efeseni 4:5

[49] Candrea-Densușianu, 404

[50] Romani 1:5, etc. Epistolele către Romani și Galateni certifică mântuirea prin credință, și numai prin credință (Galateni 2:16).

[51] Fapte 11:26; 1 Petru 4:16.

[52] Candrea-Densușianu, 409 opinează că forma actuală s-a format mai târziu dintr-una veche creșin.

[53] Matei 28:18-20; Faptele Apostolilor 2:41; etc.

[54] Candrea-Densușianu, 411

[55] Matei 27:32, 40, 42; Marcu 15:21, 30, 32; Luca 23:26, 53; Ioan 19:17, 31, 38.

[56] Galateni 6:14

[57] Faptele Apostolilor 10:2

[58] Fapte 3:12

[59] 1 Petru 1:25

[60] Ioan 1:1, 14

[61] Matei 4:1, etc.

[62] Faptele Apostolilor 5:31

[63] Matei 4:24; Marcu 1:34; Luca 4:33-41; etc.

[64] Romani 1:17, etc.

[65] Iancu 1996, 20

[66] Romani 3:21, etc.

[67] Matei 28:1-6, Faptele Apostolilor 20:6, 1 Corinteni 16:2

[68] Marcu 1:1, 15, etc.

[69] 1 Corinteni 15:1-4; Galateni 1:7-9, etc.

[70] DER, 3190

[71] 1 Ioan 3:4 Oricine face păcat, face și fărădelege (anomia); și păcatul este fărădelege (anomia).

[72] Hristea 1968, 167, 175 consideră termenul român o calchiere după slavonescul bezakonie.

[73] Puşcariu 1994, 594; DAR; Candrea-Densușianu, 561

[74] Matei 1:23; Luca 1:27

[75] Luca 1:27, 31, 34,-35

[76] Romani 1:3-4

[77] Densușianu, 111; Candrea-Densușianu, 752

[78] Suciu, I, 253

[79] Murnu 1894, 29 îl consideră ca provenind din greaca medie, ceea ce este, probabil, nejustificat.

[80] 1 Corinteni 10:7

[81] 1 Corinteni 10:19-20; 12:2-3

[82] Faptele Apostolilor 10:43; 13:38-39; etc.

[83] Romani 5:1

[84] Păcurariu, 77

[85] Ioan 1:1-18; Filipeni 2:6-11

[86] Chivu 2008, 58 Termenul era prezent la 1650 în Dicționarium Vallachico-Latinum.

[87] Rosetti 1978, 196; REW, 4325

[88] Romani 3:22-24; 2 Corinteni 5:21

[89] https://cumpana.wordpress.com/2007/08/24/cuvinte-romanesti-in-maghiara-chin/

[90] Matei 28:17

[91] Romani 3:20-25

[92] Romani 3:21, etc.

[93] Puşcariu 1940, 825; Candrea – Densuşianu 857; REW, 4386; DAR; DEX

[94] Titus 3:5

[95] Candrea-Densușianu, 857

[96] Densușianu, 165; Candrea-Densușianu, 731

[97] DER, 3656

[98] Faptele Apostolilor 21:5

[99] Evrei 1:14

[100] DER, 4460; DEX; Stoian, 180

[101] Puşcariu, apud DER, 4460

[102] 1 Corinteni 15 passim

[103] Candrea-Densușianu, 954

[104] Candrea-Densușianu, 953

[105] Candrea-Densușianu, 964

[106] Candrea-Densușianu, 971

[107] Exod 24:7-8

[108] Ieremia 31:31-34; Ezechiel 37:26; Matei 26:27-28; Evrei 8:8-12, 10:16-17 etc.

[109] Candrea-Densușianu, 971

[110] Galateni 6:2

[111] Păcurariu 2000, 76

[112] Densușianu, 192; Candrea-Densușianu, 974

[113] Apocalipsa 2:13

[114] Densușianu, I, 88, 201; Candrea-Densușianu, 1057

[115] Stoian 1994, DEX

[116] Murnu, 35; Densuşianu, 88; Candrea- Densuşianu, 1057; REW

[117] Faptele Apostolilor 7:58

[118] Apocalipsa 1:5

[119] Luca 24:48; Faptele Apostolilor 1:8, 2:32, 10:41, 22:15; 1 Petru 5:1, etc.

[120] Apocalipsa 2:13

[121] Candrea-Densușianu, 1057

[122] Murnu, 34; Candrea-Densuşianu, 1131; REW, 5297

[123] Păcurariu, 77; cf. cuvântul aromân minduire. Prezența termenului minduire în arămână pledează împotriva concluziei că mântuire este de origine maghiară. Marius Sala susține că „dialectele suddunărene (aromâna, meglenoromâna și istroromâna) nu au elemente maghiare, ceea ce este încă o probă că influența maghiară s-a manifestat după perioada protoromânei, deci după secolulXI-XII. În aromână cuvintele maghiare au pătruns prin filieră sârbă – varoș(e), dr. oraș „suburbie”… Absența elementelor maghiare din aromână are valoare de principiu în etimologie: un cuvânt care există și în dialectele suddunărene nu poate avea origine maghiară” (Relații lingvistice româno-maghiare în Das Rumänische und seine Nachbarn, ed. Thede Kahl, Berlin, 2009, p. 209). Așa este cuvântul mântuire găsit în varianta minduire în aromână.

[124] Rosetti, 297 (din maghiară prin intermediul slavonei); DER, 5316; DEX; Stoian 1994; etc.

[125] Vinereanu, 525

[126] Faptele Apostolilor 4:12; Tit 2:11; Evrei 2:3, 9:28; Apocalipsa 7:10; etc.

[127] Romani 8

[128] Ioan 4:42; Faptele Apostolilor 5:31;

[129] Isaia 43:11; 1 Timotei 1:1, 2:3, 4:10; etc.

[130] Titus 2:13

[131] Candrea-Densușianu, 1076

[132] Candrea-Densușianu, 1077

[133] Romani 5:1

[134] Romani 1:7; 1 Corinteni 1:3 etc.

[135] Tiktin, Candrea, Scriban apud DER, 6768 îl consideră slavon, dar studii recente arată că este un prefix prezent în limbile indo-europene. De aceea este justificat să credem că e de proveniență latină în limba română.

[136] DER, 6768

[137] Vinereanu, 668

[138] Ioan 15:26

[139] Candrea-Densușianu propune etimonul re-ex-comparare

[140] Efeseni 1:7, etc.

[141] REW, 7479; DER, 7799

[142] Expresia este folosită de Biblia de la București din 1688 pentru Evanghelia după Ioan 1:18 și 3:16.

[143] Ioan 17:17; 1 Corinteni 6:11; Evrei 2:11; 13.12 etc.

[144] 1 Timotei 4:5 îl aplică mâncării

[145] DER, 8083

[146] DER, 8653

[147] La fel îl consideră și Chivu 1992, 341

[148] Galateni 3:17; Evrei 9:16; 2 Corinteni 3:14

[149] DER, 1912

[150] DER, 8735

[151] ALR, I, 301

[152] Ioan 11:11 înregistrează cuvintele Domnului Iisus: Lazăr, prietenul nostru, doarme, dar mă duc să-l trezesc din somn.

[153] Cihac, II, 196; DER, 9049

[154] Apud DER, 9049

[155] Vinereanu, 868

[156] 1 Ioan 2:20, 27

[157] Apocalipsa 1:5; 1 Petru 2:9

[158] Ioan 1:18, 3:16 Aceasta este expresia folosită de Noul Testament de la Bălgrad pe când Biblia de la București folosește expresia Sângur-Născut.

[159] Stoian , 342

[160] Termenul apare în Dictionarium Vallachico-Latinum publicat, după toate aparențele pe la 1650. Chivu 2008, 58

[161] Stoian, 52

[162] DER, 954

[163] Candrea-Densușianu, 168; cf. DER, 954

[164]Stoian, îl derivă din latină (p. 75); DER din latină prin filieră slavonă (p. 227);  DEX din slavonă

[165] Stoian, 84

[166] DER, 2524 citând o serie de lingviști ca A. Densușianu, G. Pascu etc.

[167] Rosetti 1978, 187 Candrea – Densuşeanu 1907-1914, 605; DAR; DEX; DER, 3433

[168] Faptele Apostolilor 1:9

[169] Byhan, 32, apud DER, 4441

[170] DAR

[171] Luca 2:25-35

[172] DER, 4460; DEX; Stoian, 180

[173] Puşcariu, apud DER, 4460

[174] Matei 28:1-20, etc.

[175] Păcurariu, 75

[176] Candrea-Densușianu, 1352

[177] Matei 26:2; 1 Corinteni 5:7

[178] Pușcariu, VIII, 334 apud DER, 7292

[179] Cihac, II, 321; Philippide, II, 732; REW, 7376 apud DER, 7292

[180] Cojocaru, 140-141

[181] Păcurariu, 75

[182] Candrea-Densușianu, 942

[183] Cojocaru, 154

[184] DER, 342, îl consideră provenind din greacă în parte prin slavonescul apostolu; Vinereanu, 84 opinează că vine din mediogreacă, ceeace este exclus, știind că funcția cu termenul care o definește a fost important în comunitățile creștine ale primului secol și conceptul a rămas viguros prin literatura Noului Testament.

[185] Matei 10:1-15; 1 Corinteni 15:7

[186] Faptele Apostolilor 1:21-22

[187] Efeseni 2:20-21

[188] Chivu 1992, 122, susține că a fost împrumutat din latină pe la 1700

[189] Candrea-Densușianu, 448

[190] Faptele Apostolilor 6:1-6

[191] DER, 3188

[192] Faptele Apostolilor 20:17, 28; Filipeni 1:1; 1 Timotei 3:1; Tit 1:5-7

[193] Efeseni 4:11; Romani 12:7; 1 Timotei 5:17

[194] Faptele Apostolilor 20:1-17; 1 Petru 5:1-2

[195] Efeseni 4:11-12

[196] Moldovan, 351

[197] Candrea-Densușianu, 1441, dă o evoluție diferită după Densușianu, I, 126-127

[198] Efeseni 5:19 Vorbiţi între voi cu psalmi, cu cîntări de laudă şi cu cîntări duhovniceşti, şi cîntaţi şi aduceţi din toată inima laudă Domnului.

[199] Candrea-Densușianu, 353 Înţelesul oferit este de ensorcelé, instruit, savant

[200] 1 Corinteni 11:23-26

[201] DER, 2671; Candrea-Densușianu, 435, Rosetti 1938, I, 61, etc.

[202] 1 Corinteni 15:1-4

[203] Faptele Apostolilor 2:42, 20:7, etc.

[204] Luca 22:19

[205] Luca 22:20

[206] Bettenson 1969, 58-64

[207] Documents 1999, 4

[208] Vinereanu, 70

[209] Metzger 1977, 289-290

[210] Efeseni 1:3

[211] Galateni 3:10

[212] Romani 6:1-5

[213] Candrea-Densușianu, 263 opinează că românii au confundat calendele din ianuarie cu Crăciunul.

[214] Candrea-Densușianu, 353

[215] Faptele Apostolilor 8:2

[216] Candrea-Densușianu, 270

[217] Vinereanu, 256

[218] Pușcariu, 440; Candrea-Densușianu, 386; DER, 2300

[219] Candrea-Densușianu, 386

[220] Vinereanu, 259

[221] 1 Corinteni 11:23-34

[222] DER, Murnu 1894, 28

[223] DEX, Stoian 1994, 151

[224] Faptele Apostolilor 8:17; 19:6

[225] Faptele Apostollilor 6:6; 1 Timotei 4:14; 2 Timotei 1:6

[226] Candrea-Densușianu, 1333

[227] Matei 4

[228] Iacov 5:14

[229] Stoian 1994, 230

[230] H. Paprocki 1993, 164

[231] Păcurariu 1991, passim

[232] Cf. Stăniloaie, 563-564 unde se semnalizează câțiva din acești termeni.

[233] Unii lingviști consideră acest termen o calchiere după un termen slavon. Hristea 1968, 167, 175 îl consideră o calchiere după slavonescul bezakonie.

[234] Candrea-Densușianu, 953

[235] Daicoviciu, 516, nota 40

[236] Păcurariu, 72-73

[237] Daicoviciu, 516, nota 40

[238] Gudea-Ghiurco 1988, 199, 202-203

[239] Faptele Apostolilor 14:23, 15:24; Filipeni 1:1; 1 Petru 5:1

[240] 1 Timotei 5:17

[241] Evrei 6, 10

[242] Cf. Protase, 90-97 În lista de materiale paleocreştine din Dacia postaureliană publicată de D. Protase, sunt menţionate şase posibile basilici creştine. Două din acestea ar fi semnalizate în ruinele Drobetei (Turnu Severin), una datând de la sfârşitul secolului III, alta din secolul IV. La Gornea (judeţul Caraş-Severin) s-au găsit ruinele unei clădiri, ce a fost transformată probabil în biserică – susţine Doina Benea (Benea 1999, 119), dar Nicolae Gudea (Christiana Minora, Cluj, 2011, 377-379) consideră că nu există motive pentru o asemenea identificare. În Transilvania, la Moigrad se crede că templul lui Bel a fost transformat într-o basilică creştină în secolul IV. Probabil la fel de veche este şi basilica de la Slăveni (judeţul Olt) amenajată în clădirea comandamentului castrului roman. În fine, la Celei (judeţul Olt) s-a descoperit o basilică construită sub domnia lui Iustinian (secolul VI) în cetăţuia aşezării. Doar la Celei (datată din perioada iustiniană și aflată probabil sub autoritatea Bizanțului) s-au găsit cruci şi unele obiecte de cult. În niciuna din celelalte locaşuri de închinare nu s-au găsit obiecte de cult folosite în ritualuri (cruci, cădelniţe, căldări ritualistice, vase pentru mir sau apă sfinţită, icoane, statui, chipuri, etc.), ceea ce demonstrează că închinarea daco-romanilor a fost simplă, lipsită de o liturghie elaborată, de ritualuri cu obiecte de cult consacrate (în afară de candele şi pahare şi farfurii). În atenţia creştinilor din Dacia au stat nu ritualurile, ci Cuvântul lui Dumnezeu, propovăduirea creştină. Chiar biserica din Celei, ce datează din secolul VI are în centrul ei un amvon, şi nu un altar, dovadă că în secolul VI creştinismul din zona încă punea accentul mai mult pe Cuvânt decât pe ritualuri!

[243] Este în lista cuvintelor introduse de latiniștii transilvăneni: A. T. Laurian și I. C. Massim Dicționarul limbei române, apud Iancu 1996, 28.

[244] Stoian, 58

[245] Luca 23:33

[246] Păcurariu 1999, 77 arată că termenul împelițare a fost folosit până în secolul XVII.

[247] Stoian, 67; DER, 1290 îl derivă din slavonescul kajati sau kajanŭ.

[248] Vinereanu, 191

[249] Stoian, 173; DER, 4521; DEX etc., toți acceptând etimonul oferit de Miklosich.

[250] DER, 4600 urmând poziția lui Miklosich, Lexixon, 200; Cihac, II, 157; DAR, etc.

[251] Vinereanu, 464

[252] Evrei 13:15, 16; 1 Petru 2:5

[253] DER, 5278, citând pe Miklosich, Lexicon, 368; Cihac, II, 196 etc. Stoian, 206 oferă DERivatele din formele slavone indicate.

[254] Vinereanu, 536

[255] Iancu 1996, 10

[256] D. Macrea, Probleme de lingvistică română, București, 1961, p. 5-47, aduce argumente solide că în secolul VII când slavii încep să se așeze pe teritoriul fostelor Dacii și a început perioada bilingvismului româno-slav limba română era constituită – apud Iancu 1996, 9.

[257] Romani 9:16, 18

[258] Matei 5:7

[259] DER, 7033 după Millosich, Slaw. Elem., 42

[260] Vinereanu, 690

[261] Luca 23:43; Apocalipsa 2:7

[262] DER, 7103 invocând pe Miklosich,  Slaw. Elem., 42; Cihac, II, 368

[263] Stăniloaie, 578 opinează că provine din tulpina greco-latină stigma cu prefixul răs, ca în răsfoire.

[264] Vinereanu, 700

[265] Matei 27:31, 35, 38, 44; Marcu 15:20, 25, 27, 32; Luca 23:21, 26, 33; Ioan 19:16, 18, 20, 31

[266] Evrei 9:22; Levitic 17:11

[267] Cihac, II, 455; DER, 9222

[268] Vinereanu, 893

[269] Cf. Isaia 53 ce vorbeşte de vestea ce trebuie crezută şi prin care oamenii sunt puşi într-o stare după voia lui Dumnezeu. Tema este reluată în Evanghelii şi Epistolele Noului Testament (Marcu 1:35; 1 Corinteni 15:1-4; Galateni 1:6-9 etc.)

[270] Cihac, II, 457; DER, 9267

[271] Vinereanu, 896

[272] Vinereanu, 536

[273] DER, 5278

[274] Rosetti 1978, 323

[275] Cihac, II, 103; DER, 5012;

[276] Stoian, 195

[277] Vinereanu, 506

[278] Vinereanu, 536

[279] Vinereanu, 700

[280] DER, 259

[281] DER, 263, Murnu, 4

[282] DER, 304; Stoian, 30

[283] DER, 6112

[284] Cihac, II, 291 apud DER, 6820

[285] DER, 117

[286] Vinereanu, 67

[287] Stoian 1994, 67; DER, 1278

[288] Vinereanu, 191

[289] Reichenkorn, apudVinereanu 191

[290] Matei 3:1-11

[291] Ioan 4:24

[292] Evrei 1:14

[293] Marcu 1:23-27

[294] Ioan 14-16 passim.

[295] Stoian, 172-173

[296] 1 Ioan 2:1-2

[297] Stoian, 173; DER, 4521; DEX etc., toți acceptând etimonul oferit de Miklosich.

[298] Cihac, II, 425; DER, 8945

[299] Vinereanu, 850

[300] Ioan 1:1, 14

[301] DEX

[302] DER, 4600 urmând poziția lui Miklosich, Lexixon, 200; Cihac, II, 157; DAR, etc.

[303] Vinereanu, 464

[304] Evrei 13:15, 16; 1 Petru 2:5

[305] DER, 5278, citând pe Miklosich, Lexicon, 368; Cihac, II, 196 etc. Stoian, 206 oferă derivatele din formele slavone indicate.

[306] Vinereanu, 536

[307] Romani 9:16, 18

[308] Matei 5:7

[309] 1 Corinteni 13:13; 1 Tesaloniceni 1:3; Coloseni 1:5, etc.

[310] DER 6828

[311] DEX, Stoian 1994

[312] Romani 8:29-31

[313] DER, 7033 după Millosich, Slaw. Elem., 42

[314] Vinereanu, 690

[315] Luca 23:43; Apocalipsa 2:7

[316] DER, 7103 invocând pe Miklosich,  Slaw. Elem., 42; Cihac, II, 368

[317] Vinereanu, 700

[318] Matei 27:31, 35, 38, 44; Marcu 15:20, 25, 27, 32; Luca 23:21, 26, 33; Ioan 19:16, 18, 20, 31

[319] Evrei 9:22; Levitic 17:11

[320] Fapte 9:13; Romani 1:7, 12:13, 16:2, 15;Coloseni 3:12 etc.

[321] Ioan 17:17; 1 Corinteni 6:11; Evrei 2:11; 13.12 etc.

[322] Cihac, II, 347; DER, 7881

[323] Vinereanu, 762

[324] Cihac, II, 197; DER 7916

[325] Luca 6:13; Faptele Apostolilor 2:41, 11:26 etc.

[326] DER, 7064

[327] Cihac, II, 306

[328] Cihac, II, 321; Philippide, II, 732; REW, 7376 apud DER, 7292; DEX

[329] DEX

[330] Cojocaru, 608

[331] DER, 2139; Murnu, 14; Stoian 1994, 75, susține proveniența latină la fel ca DEX. Chivu 1992, 24, susține proveniența din latină în secolul XVIII.

[332] DER, 6113; Murnu, 41

[333] DER, 6211. Murnu, 43 îl consideră de proveniență mediogreacă.

[334] Stoian, 244; DEX

[335] DER, 6211

[336] Matei 26:57-59; Fapte 6:7, etc.

[337] 1 Petru 2:9; Tertullianus spunea pe la 200 p. Chr. că fiecare creștin are dreptul de a botez și de a da Euharistieul în caz că este nevoie. (De Exhortatione Castitatis, 7) Bettenson 1969, 150; cf. De poenitentia, 10; De pudicita, 21; De fuga in persecutione, 14.

[338] Stoian, 18

[339] DER, 36 îl consideră a proveni din greacă

[340] Stoian, 73; DEX

[341] DER, 1874; Murnu, 14

[342] Stoian, 87; DEX; Ciorănescu (DER, 2584) opinează că apare în limba română în secolul XVII, ceeace este imposibil.

[343] Vinereanu, 464

[344] Murnu, 36

[345] Considerat ca provenind din mediogreacă Murnu, 43; DER, 6210

[346] Murnu, 48

[347] Considerat a proveni din mediogreacă Murnu, 7; DER, 399

[348] DER, 1343; Murnu, 9

[349] Considerat a proveni din mediogreacă de Murnu, 11și DER, 1392

[350] Stoian, 72

[351] DER, 1779; Murnu, 13

[352] Stoian, 195; DEX; DER, 5012;

[353] Vinereanu, 506

[354] Murnu, 34

[355] Tiktin, Graur apud DER, 5287

[356] DER, 7575

[357] Apocalipsa 14:10-11; 20:10

[358] Cihac, II, 229

[359] Vinereanu, 596

[360] Cihac, II, 280; DER, 6689

[361] Vinereanu, 660

[362] 2 Corinteni 1:1 arată că epistola a fost scrisă şi adresată către toţi sfinţii care sunt în Ahaia (toţi creştinii din zona aceea).

[363] DEX îl consideră din greaca medie

[364] DER, 129

[365] Vinereanu 2009, 68

[366] Stoian, 35, evident după DEX și DER.

[367] Stoian, 69

[368] Vinereanu, 204

[369] Stoian, 77; DEX

[370] Vinereanu, 256

[371] DER, 2266, urmând pe Miklosich, Slaw. Elem., 25; Murnu, 15;

[372] Vinereanu, 256

[373] Stoian, 77

[374] Exod 29:24; Levitic 7:30, 23:11

[375] Murnu, 29, crede că e din greaca medie, ceea ce nu pare justificat, din moment ce icoanele au fost acceptate ca parte a cultului în Biserica Orientală prin hotărâre sobornică în 787.

[376] DER, 5848

[377] DER, 5848; Stoian 1994, 234

[378] Apud DER, 5848

[379] Philippide, II, 637; Pușcariu, Dacor., 3, 395; Rosetti, BL, 8, 160 apud Vinereanu, 289, spre deosebire de Stoian, 95-96, ce în acord cu alți lingviști (cf. DEX și DER) îl derivă din slavonescul kŭmotra.

[380] Vinereau, 289 exemplifică cu cazul lui Gregorius din Tours.

[381] Vinereanu, 290

[382] Stoian 1994, 235

[383] DER, 5870

[384] Stoian 1994, 244

[385] DER, 6129; Cihac, II, 683;

[386] DER, 8768 după Miklosich, Fremdw., 133; Cihac, II, 413

[387] Vinereanu, 829; Philippide, Principii, 141

[388] DER, 5760

[389] DEX, Stoian 1994

[390] Marius Sala, Relații lingvistice româno-maghiare în Das Rumänische und seine Nachbarn, ed. Thede Kahl, Berlin, 2009, p. 209, demonstrează că cuvintele maghiare ce încep cu litera „v” intrate în limba română înainte de secolul XIV au suferit o transformare a consoanei incipiente. „V” a devenit „u” și dacă a fost urmat de vocala „a” s-a contopit cu aceasta. Astfel avem cuvântul „varoș” care devine „oraș” în limba română, pe când „vaiuga” împrumutat târziu din maghiară în română își păstrează consoana inițială. Din moment ce cuvântul „vamă” este atestat în documentele slavo-române de la începutul secolului XIV se concluzionează că nu provine în română direct din maghiară, ci prin slavonă.

[391] Cihac, II, 224

[392] Stoian, 247

[393] Foarte posibil să fi provenit din fondul prelatin, Vinereanu, 690

[394] DEX susține originea latină, pe când Ciorănescu pe cea mediogreacă, DER, 3190; Chivu 1992, 10, susține imprumutul termenului epistolă din latină în secolul XVII.

[395] Murnu, 4; DER, 270. Mai degrabă provine din greaca veche prin intermediul latinei, fiind un termen important al Noului Testament, și o practică a bisericilor începând din primul secol.

[396] Vinereanu, 80; Stoian, 27 îl consideră ca provenind din franceză la fel ca și DEX, 34

[397] Stoian, 31 consideră că provine din greacă, DER, 305 consideră că provine din mediogreacă.

[398] DER, 440

[399] DER, 441

[400] DER, 2792, dar DEX îl consideră ca provenind prin intermediul slavonei

[401] DER, 5593

[402] DEX

[403] DER, 270, îl consideră ca provenind din mediogreacă.

[404] Levitic 27:28-29

[405] Stoian 1994

[406] Romani 9:3; Galateni 1:9-9; 1 Corinteni 12:3

[407] DER, 6206; Murnu 1894, 42

[408] DER, 6913; DEX

[409] Matei 3:13-17

[410] Isaia 6; Apocalipsa 4

[411] Luca 3:21-22

[412] Faptele Apostolilor 2

[413] Luca 2:21-24

[414] Stoian, 37

[415] Considerat a proveni din mediogreacă de Murnu, 7; DER, 399; Vinereanu, 90

[416] Vinereanu, 188

[417] DER, 3163

[418] DER îl consideră din mediogreacă

[419] DEX, DER, 6896

[420] DER, 6896; la fel DEX

[421] DER, 6936

[422] DEX

[423] Așa susține DER, 565, deși DEX îl consideră provenind din neogreacă. Pentru vechimea lui pledează termenul azem, adjectiv folosit în Transilvania pentru conservele cu saramură sau oțet, care nu fermentează.

[424] DEX

[425] DER, 1822

[426] DER îl consideră ca provenind din neogreacă (secolul XVII), DER, 2262

[427] Ioan 5:2 etc.

[428] DEX

[429] DEX; DER, 6886

[430] I. Ionescu, Termeni creștini de origine greco-latină în lexicul limbii române din epoca daco-romană, în Ortodoxia, XLVIII, 3-4, 1996, p. 63-69

[431] DLR; Iorgu Iordan, Toponimia românească, București, 1963 etc.

[432] I. Ionescu, Doi termeni paleocreștini din epoca daco-romană, în Limba Română, XLIII, 1-2, 1994, p. 30, nota 27

[433] Sate sau așezări în Ardeal ce au în numele lor cuvântul remeți: Remeți – sat din zona Șomcuta Mare, menționat la 1566 ca Remeczj (Suciu, II, 76); Remeți – sat din zona Sighet, în Maramureș, menționat la 1363 ca Remete (Suciu, II, 76); Remeți – sat lângă Aleșd, Oradea (Suciu, II, 76); Remeți – sat de lângă comuna Bulz, Bihor (Moldovan, 372); Râmeți – sat în zona Aiudului, care are mai multe cătune: Râmeți-Brădești, Râmeți Poeni, Râmeți –Sat, Râmeți-Valea Inzelului, Râmeți Valea Mănăstirei, Râmeți Valea Uzei și Râmeți-Olteni (Suciu, II, 80); Remetea, Eremitul, Chișiniș-Remetea – sat în zona Târgu Mureș menționat la 1567 ca Remete, la 1580 ca Remethe (Suciu, I, 221); Remetea Chioarului – sat în zona Șomcuta Mare menționat la 1566  ca Remethe (Suciu, II, 75); Remeți, Lorău – sat în zona Aleșd, Oradea menționat la 1406 în expresia possessio walachalis Lorew, înregistrat la 1851 ca Lóre-Ponor-Remetz (Suciu, I, 363).

Bibliografie pentru localitățile menționate: Silivestru Moldovan și Nicolau Togan, Dicționarul numirilor de localități cu poporațiune română din Ungaria, Sibiu, 1909, reeditat de Nicolae Rauș București 2008; Coriolan Suciu, Dicționar istoric al localităților din Transilvania, I- II , București, 1967

[434] Stoian 299, 300

[435] Ioan 13:1-17

[436] DER, 269

[437] DER, 6257 urmând pe Murnu, 45

[438] Apocalipsa 19:1, 4, 6, etc.

[439] Matei 6:13; Romani 16:24; Iuda 24-25 etc.

[440] Romani 1:25, 9:5, 11:36, 15:33, Apocalipsa 1:7, 22:22 etc.

[441] Ioan 5:24, 6:32 etc.

[442] Marcu 14:36

[443] Romani 8:15

[444] Luca 23:33

[445] Matei 6:24

[446] 1 Corinteni 16:22

[447] Iuda 14, 15

[448] 1 Corinteni 16:22

[449] 1 Samuel 2:10; Psalmul 2:6; Daniel 9:25; etc.

[450] Matei 21:9

[451] Stoian 1994, 279;

[452] Iov 1:6-12; 2:1-7

[453] DER, 3242

[454] Rosetti 1978, 297 (din maghiară prin intermediul slavonei); DER, 5316; DEX; Stoian 1994; etc.

[455] DLR dă termenul remeție după maghiarul remete. I. Ionescu susține calea inversă, a împrumutului maghiar din limba română (Doi termeni paleocreștini din epoca daco-romană, în Limba Română, LLIII, 1-2, 1994, p. 30, nota 27). De fapt forma ungurească explică atât proveniența acesteia din latină, cât și derivatul în limba română. Latinescul eremita, -ae a dat în maghiară remete, care, la rândul lui, a dat râmeți în limba română. Calea inversă, din română în maghiară, este imposibilă plecând de la râmeți și ajungând la remete în ungurește, formă care este așa de aproape de termenul latin. În plus, cuvântul râmeți desemnând un loc al pustniciei, este prezent în toponime doar în Ardeal, în zonele locuite de unguri și de români. Dacă termenul ar fi fost caracteristic credinței daco-romanilor el ar fi avut o arie de răspândire pe tot teritoriul locuit de români, și nu doar în zona de contact a românilor cu maghiarii. Concluzia este că monahismul nu a caracterizat creștinismul daco-roman, ci a venit ulterior, prin contactul cu slavii (vezi mulțimea de termeni slavoni aparținând nomenclaturii monastice în limba română) și cu ungurii (cazul termenului râmeți). Iată o listă a localităților din România (toate localizate în Ardeal, printre unguri) unde este prezent toponimicul râmeți: Satul Remeți din zona Șomcuta Mare, menționat la 1566 ca Remeczj (Suciu, II, 76); Satul Remeți din zona Sighet, în Maramureș, menționat la 1363 ca Remete (Suciu, II, 76); Satul Remeți de lângă Aleșd, Oradea (Suciu, II, 76); Satul Remeți de lângă comuna Bulz, Bihor (Moldovan, 372); Satul Râmeți din zona Aiudului, care are mai multe cătune: Râmeți-Brădești, Râmeți Poeni, Râmeți –Sat, Râmeți-Valea Inzelului, Râmeți Valea Mănăstirei, Râmeți Valea Uzei și Râmeți-Olteni (Suciu, II, 80); Satul Remetea, Eremitul, Chișiniș-Remetea din zona Târgu Mureș menționat la 1567 ca Remete, la 1580 ca Remethe (Suciu, I, 221); Sartul Remetea Chioarului dinn zona Șomcuta Mare menționat la 1566  ca Remethe (Suciu, II, 75); Satul Remeți, Lorău din zona Aleșd, Oradea menționat la 1406 în expresia possessio walachalis Lorew, înregistrat la 1851 ca Lóre-Ponor-Remetz (Suciu, I, 363) Bibliografie pentru toponimele menționate: Silivestru Moldovan și Nicolau Togan, Dicționarul numirilor de localități cu poporațiune română din Ungaria, Sibiu, 1909, reeditat de Nicolae Rauș București 2008; Coriolan Suciu, Dicționar istoric al localităților din Transilvania, I- II , București, 1967

[456] DER, 8735 urmând pe Densuşianu şi Miklosich.

[457] Marius Sala, Relații lingvistice româno-maghiare în Das Rumänische und seine Nachbarn, ed. Thede Kahl, Berlin, 2009, p. 209, demonstrează că cuvintele maghiare ce încep cu litera „v” intrate în limba română înainte de secolul XIV au suferit o transformare a consoanei incipiente. „V” a devenit „u” și dacă a fost urmat de vocala „a” s-a contopit cu aceasta. Astfel avem cuvântul „varoș” care devine „oraș” în limba română, pe când „vaiuga” împrumutat târziu din maghiară în română își păstrează consoana inițială. Din moment ce cuvântul „vamă” este atestat în documentele slavo-române de la începutul secolului XIV se concluzionează că nu provine în română direct din maghiară, ci prin slavonă.

[458] Stoian 1994, 55

[459] Stoian 1994, 222

[460] DER, 5848; Stoian 1994, 234

[461] Apud DER, 5848

[462] Candrea-Densușianu, 356

[463] DER, 6097

[464] Stoian 1994, 243; DEX

[465] Cihac, II, 321; Philippide, II, 732; REW, 7376; DER, 7292; DEX

[466] DEX

[467] 1 Timotei 5:17 Presbiterii care cârmuiesc bine, să fie învredniciţi de îndoită cinste, mai ales cei ce se ostenesc cu propovăduirea şi cu învăţătura pe care o dau altora.

[468] 1 Corinteni 1:17

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s