Istoria şi învierea

Christos a înviat!

În această afirmaţie a credinţei creştine există mai multă teologie decât în toate afirmaţiile teologice formulate de oameni de-a lungul istoriei. În această doctrină există mai multă putere de transformare a omului decât în toate ideologiile şi religiile umane dezvoltate cu scopul de a altera viaţa şi comportamentul uman. În această formulare concisă a credinţei creştine există mai multă nădejde decât în orice program social elaborat de oameni sau în orice formulă escatologică a religiilor lumii.

Teologia cuprinsă în această afirmaţie e divină. Puterea învierii Domnului Isus este cea mai mare putere ce acţionează la ora actuală în lume schimbând vieţile oamenilor una câte una. Nădejdea învierii noastre pe baza învierii Domnului Isus este cea mai minunată nădejde ce a încăput vreodată în pieptul unui om.

ÎNVIEREA DIN PERSPECTIVA  ISTORIEI

Învierea lui Isus nu este doar teologie divină, nu este doar puterea ce schimbă vieţile oamenilor, nu e doar nădejdea cea mai minunată ce poate sălăşlui în noi, ci este şi evenimentul istoric ce a alterat pentru totdeauna istoria omului. Este aşa nimerit să privim istoria din perspectiva învierii. Suntem parte a istoriei, chiar dacă nu in-trăm în istorie. Ne naştem, trăim, activăm, şi apoi ne stingem. Există sens şi finalitate în istorie? Există raţiune pentru existenţa umană?

Aceasta nu este o întrebare ce provoacă doar pe cei ce sunt animaţi de sentimente religioase, ci este o întrebare universală. Orice om ce a trăit pe pământ şi a avut conştiinţa existenţei de sine a fost frământat de întrebarea referitoare la sensul şi finalitatea existenţei. Poetul filosof Lucian Blaga sondează cu sensibilitate tocmai această întrebare în poezia intitulată Cetăţi, arhipelaguri, oceane. Citind aceste versuri nu poţi decât să sesizezi constatarea deziluziei umane în faţa morţii ce pune capăt oricărei acţiuni lăudabile.

Te întâmpină pretutindeni în căile tale/ Cetăţi, arhipelaguri, oceane/ Şi flăcări pe culmi/ Mângăi femei cu braţe de lavă în arşiţa verii /Copii pe pământ, sub nori şi sub soare aşezi/ Naturii îi smulgi neştiute arcane/ Sileşti himerele să se-ntrupeze şi pravili închipui/ Creezi istorie, întemeiezi imperii/ Şi palpitând printre meridiane/ Simţi zi şi noapte că eşti/ / Totuşi, cândva, la un semn, într-un fel adânc/ Toate le părăseşti/ Cu faţa în sus, cu pleoapele-nchise/ Le părăseşti/ Poate că fără cuvânt numindu-le încă/ Le părăseşti// Cum se poate/ Lumina lunii odată s-o vezi/ Şi-apoi s-o trădezi/ Intrând în întuneric?

Cât de impresionante sunt activităţile omului la care se face aluzie poetul: omul iubeşte, naşte copii, descoperă legile naturii şi foloseşte forţele naturii în scop propriu, crează istorie, întemeiază imperii… Cât de frumos este formulată conştiinţa existenţei de sine: Palpitând printre meridiane Simţi zi şi noapte că eşti

Dar cât de neliniştitoare este constatarea: Totuşi, cândva, la un semn, într-un fel adânc Toate le părăseşti… Cât de patetică este această repetiţie: le părăseşti, le părăseşti, le părăseşti!

Cât de bulversantă este întrebarea cu care se încheie poezia:

Cum se poate/ Lumina lunii odată s-o vezi/ Şi-apoi s-o trădezi/ Intrând în întuneric?

Poetul nu se poate împăca cu gândul că într-o zi, după toate realizările şi după toată istoria pe care a făcut-o, va intra în întuneric. Există sens pentru existenţă? Există finalitate pentru istorie? Datorită învierii Domnului Isus răspunsul la aceste întrebări este pozitiv. Da, există sens pentru existenţă! Da, există finalitate pentru istorie! Înainte de a vorbi însă despre istorie din perspectiva învierii, este necesar să vorbim despre înviere din perspectiva istoriei. Şi de ce este necesar acest lucru? Pentru că cel mai important eveniment al istoriei, învierea lui Isus, este contestat din punct de vedere istoric!

Negarea modernă a învierii

Ceea ce este interesant este faptul că învierea, ca fapt istoric, nu este negată de istorici, ci de aşa zişii teologi şi filosofi. Omul modern este foarte sofisticat! El apelează la raţiune pentru a nega ceea ce este raţional. Există o constatare pertinentă cu privire la limbaj, şi anume că limbajul ne-a fost dat pentru a comunica, pentru a evidenţia adevărul. Un gânditor însă a remarcat că limbajul este folosit adesea pentru a obstrucţiona comunicarea şi pentru a ascunde adevărul! La fel au procedat aşa numiţii raţionalişti în privinţa adevărului de natură religioasă. Ei folosesc raţiunea cu scopul de a nega ceea ce este raţional. Unii critici ai Scripturilor au intreprins tot ce au putut pentru a nega realitatea istorică a învierii Domnului Isus. Pentru aceasta au recurs la artificii semantice, la speculaţii filosofice şi la explicaţii teologice frivole, ridicole.

Biblia ne-a fost dată pentru a ne comunica vestea bună a învierii Domnului Isus. Oricine citeşte Scripturile, când ajunge la Evanghelii citeşte în ele mesajul învierii lui Isus. De fapt învierea lui Isus este punctul culminant al Evangheliilor. Există patru evanghelii în Biblie, şi fiecare din ele culminează cu vestea că Isus a înviat.

Care este conotaţia semantică a cuvântului înviere?

Ce înţeles are cuvântul Înviere?  Timp de 2 000 de ani cuvântul înviere a avut un singur sens, acela de a readuce la viaţă o fiinţă ce a murit. Învierea este actul prin care un mort este adus din nou la viaţă. În limba greacă, limba în care a fost scris Noul Testament, cuvântul înviere este anastasis şi vine de la verbul ce înseamnă „a sta din nou”. Cel mort, datorită lui anastasis stă din nou în picioare, este iarăşi viu. În limba română cuvântul înviere este compus din două cuvinte: în şi viere, ceea ce sugerează intrarea în viaţă a unuia ce a fost lipsit de viaţă.

Timp de 2 000 mii de ani oamenii s-au îmnpărţit în două grupe. Pe de o parte au fost cei ce au crezut în învierea lui Isus, şi de cealaltă parte au fost cei ce nu au crezut în învierea lui. Grecii nu credeau în înviere. Şi asemenea lor au existat oameni de-a lungul istoriei ce au refuzat să creadă în înviere. Lucrurile s-au complicat de vreo sută de ani încoace. Biblia ne spune că Satana se preface în înger de lumină, şi de asemnea că slujitorii lui se prefac în apostoli şi slujitori ai Evangheliei. În realitate ei sunt duşmani ai Evangheliei. De mai bine de o sută de ani credinţa creştină a început să fie redefinită de aşa zişii teologi liberali. Ei vorbesc de învierea lui Isus şi afirmă învierea lui Isus, dar afirmaţia lor este de fapt o negare a învierii lui. Pentru ei învierea este o realitate psihologică, o realitate teologică, o realitate escatologică, o realitate a credinţei, dar nu o realitate a istoriei! Ei neagă caracterul istoric al învierii lui Isus. Dar dacă este negat caracterul istoric al învierii, ce mai rămâne de realitatea teologică, sau escatologică a învierii lui Isus? Cum poate fi învierea o realitate a credinţei când ea nu este şi o realitate a istoriei? Aceşti teologi se joacă cu cuvintele pentru a-şi masca necredinţa în înviere, şi pentru a induce în eroare pe cei credincioşi lăsându-i să creadă că ei subscriu la doctrinele credinţei creştine, când de fapt le neagă.

Se cuvine de aceea să analizăm învierea din punct de vedere istoric. Când privim învierea din perspectiva istoriei, trebuie să dezbatem, întrebarea: Este învierea fapt istoric, sau o interpretare a credinţei? Cu alte cuvinte, este învierea fapt obiectiv ce poate fi dovedit istoric, sau este o realitate (şi poţi să o defineşti cum vrei, psihologică sau de altă natură), o realitate ce scapă cercetării istorice? O serie de teologi susţin că învierea este o realitate ce nu este supusă cercetării istorice. Ei nu spun că învierea nu a survenit, pentru că vor să dea impresia că sunt creştini, dar nu cred că învierea a fost istorică. Cu alte cuvinte, în concepţia lor, istoricul nu ne poate da asigurarea că învierea a survenit şi a fost un fapt la fel ca alte fapte istorice.

Consideraţii pe baza cărora este negat caracterul istoric al învierii

Pe ce se bazează negaţia învierii ca fapt istoric? Pe ce se bazează aserţiunea că învierea nu poate fi verificată istoric? Sunt câteva consideraţii ce stau la baza negării învierii ca fapt istoric.

Una este aserţiunea că minunile sunt imposibile.

Pentru omul modern negarea învierii ca fapt istoric se bazează pe negarea apriorică a miracolelor. Ce înseamnă acest lucru? Înseamnă că în dezbaterea întrebării dacă învierea este posibilă, se porneşte de la prezumpţia că miracolele sunt imposibile, şi aceasta – ni se spune – conform raţiunii. Raţionalistul modern a fost îndoctrinat cu o prejudecată, şi anume că minunile sunt imposibile. Din secolul XVIII încoace există o specie de intelectuali autointitulaţi raţionalişti. Ei spun că raţiunea umană judecă toate lucrurile, şi de aceea orice este iraţional trebuie respins. Miracolele sunt iraţionale – spun ei, de aceea trebuie respinse aprioric. Logic nu trebuie să luăm în considerare posibilitatea lor. Învierea fizică a lui Isus este un miracol, de aceea este iraţională şi prin urmare trebuie respinsă. Pentru aceşti raţionalişti mărturiile istorice pot şi trebuie să fie acceptate doar atunci când nu contrazic raţiunea.

Un reprezentant al acestei poziţii a fost renumitul filosof Hegel, marele raţionalist dialectic. El a afirmat că tot ce există este raţional, şi de aceea există cu necesitate. Dacă ceva este iraţional, acel ceva nu poate fi acceptat. Miracolele sunt iraţionale, prin urmare miracolele nu există. Ei bine, Hegel a fost întrebat de un student al său ce ar face dacă sub ochii lui ar avea loc un miracol, ceva ce nu ar avea explicaţie raţională. Fără reţinere Hegel a răspuns că va nega miracolul acela, deoarece miracolul este un lucru iraţional, şi ceea ce este iraţional nu există, conform înţelegerii raţionaliste.

Aceşti raţionalişti nu s-au gândit niciodată că mintea omului ar putea fi limitată. Nu s-au gândit niciodată că capacitatea noastră de înţelegere a realităţii ar putea fi defectuoasă şi de aceea necesită rectificare. Nu au luat în considerare faptul că aceste categorii de raţional şi iraţional au fost mereu redefinite, transformându-se una în alta. Ceea ce multă vreme a părut iraţional a devenit ulterior foarte raţional! Bunăoară, în secolul XIX raţionaliştii francezi au declarat că aserţiunea Bibliei cum că pământul cu tot ce este pe el va arde, este absurdă, iraţională. Pământul – au spus ei nu poate arde deoarece nu există combustibil care să ardă pământul şi nici oxigen care să permită arderea pământului! Aceasta a fost poziţia unor membri ai Academiei franceze! Astăzi noi ştim cât de iraţională a fost poziţia lor, şi cât de raţională este afirmaţia Bibliei că pământul poate arde şi de fapt în final va arde! S-ar prea putea, ca ceea ce noi considerăm un miracol la ora actuală să devină în scurt timp un fenomen explicabil din punct de vedere ştiinţific! Cine ar fi crezut cu câţiva ani în urmă că o specie de animale constatată ca dispărută poate fi din nou adusă în fiinţă? Astăzi lucrul acesta este posibil prin clonare. Ceea ce a fost iraţional cu câteva decenii înainte, este astăzi foarte raţional. Nimeni nu are dreptul să respingă învierea pe motiv că este un miracol ce nu poate fi explicat raţional!

O altă consideraţie pe baza căreia se respinge caracterul istoric al învierii este următoarea. Ştim că învierea lui Isus a fost un fapt unic. Dacă a fost fapt unic, nu poate fi verificat istoric, deoarece istoria, ca orice ştiinţă verifică ceea ce este repetabil, ceea ce survine din nou şi din nou. Ştim că ştiinţele stabilesc legităţi prin observarea unor fenomene ce se repetă. Observarea unor fenomene fizice în repetarea lor a dus la descoperirea unor legităţi în domeniul fizicii. La fel, observarea unor fenomene în domeniul biologiei,  în repetarea lor a dus la stabilirea unor legităţi în domeniul biologiei. Descoperirea legităţilor ce guvernează un domeniu este sarcina ştiinţei din domeniul respectiv. Istoria este şi ea o ştiinţă. Dar o ştiinţă – ni se spune – analizează ceea ce survine în mod repetat. Învierea fiind un fapt unic nu poate intra sub incidenţa cercetării istorice, şi de aceea nu este fenomen istoric.

Ciudată argumentare! Cât de iraţională este această argumentare. Să presupunem că până la ora actuală nu a căzut nici un meteorit pe pământ. Apoi să presupunem că sub privirile îngrozite ale unor oameni un bolid mare izbeşte pământul nostru şi produce un crater în locul în care cade. După ani de zile vine la faţa locului un fizician căruia i se relatează evenimentul. Ce părere aţi avea de acest om de ştiinţă dacă ar respinge toate mărturiile celor ce au asistat la căderea meteoritului pe considerent că niciodată în istoria pământului nu a avut loc un asemenea fenomen! În conformitate cu teoria acestor gânditori, căderea unui meteorit pe pământ este un fenomen ce nu poate fi validat din punct de vedere istoric! În momentul când localnicii îi arată craterul, şi alte dovezi ale impactului, omul nostru spune că trebuie să găsim o altă explicaţie pentru crater, deoarece căderea unui corp ceresc pe pământ este din punct de vedere raţional imposibil! De ce este imposibil? Deoarece niciodată nu a mai avut loc un asemenea fenomem, iar ştiinţele se ocupă doar de ceea ce este repetabil! Ei bine, acest tip de argumentare se aplică învierii Domnului Isus şi ni se spune că din moment ce învierea a fost un fenomen unic, nu poate fi cercetat de istorie şi de aceea nu este un fapt istoric!

Ni se spune apoi că teologia şi istoria sunt discipline diferite, şi de aceea este bine să nu le amestecăm. Afirmaţia „Christos a înviat” este o afirmaţie de natură teologică, şi trebuie menţinută în domeniul teologic. Sfatul este să limităm astfel de afirmaţii la domeniul teologiei şi să nu amestecăm teologia cu istoria! Dar cine a hotărât că afirmaţia „Christos a înviat” nu este de natură istorică? Cine a hotărât că o afirmaţie de natură teologică nu poate fi în acelaşi timp o afirmaţie de natură istorică? Unii fac deosebire între Christosul credinţei şi Christosul istoriei. Cu alte cuvinte nu tot ceea ce credem despre Christos are natură istorică. În acord cu aceşti teologi există unele lucruri ce trebuie să le credem deoarece fac parte din teologie, deşi nu au survenit din punct de vedere istoric! Un astfel de lucru – ni se spune – este învierea lui Isus.

Aceeaşi teologi liberali susţin că revelaţia divină nu ne este dată obiectiv în evenimente istorice, şi nu este oferită în limbaj obiectiv, deoarece Dumnezeu nu este obiect al cunoaşterii raţionale. Barth, de exemplu, este gata să folosească metoda istorică în cazul morţii lui Isus, dar nu în cazul învierii lui. De ce? Moartea – spune el – aparţine unui gen de evenimente ce e natural, normal, pe când învierea aparţine unui gen de evenimente ce nu este natural şi normal.

Să privim însă la

Metoda istorică de cercetare

Toţi aceşti teologi liberali fac consideraţii asupra caracterului istoric al unor evenimente, fără să înţeleagă nimic din metoda istorică de cercetare. Este istoria un domeniu de cercetare din care eliminăm supranaturalul sau lucrurile pe care nu le putem explica? Dacă acesta e cazul, atunci nu avem dovezi istorice cu privire la genul de eveniment numit înviere. Dar aceasta nu este metoda isto-rică de cercetare. Filosofia poate dezbate întrebări de genul: E po-sibil sau imposibil? Istoria însă înregistrează ceea ce s-a petrecut, şi stabileşte istoricitatea unui eveniment pe baza dovezilor, a informaţiilor şi nu pe baza a  ceea ce este posibil sau imposibil.

Metoda istorică foloseşte dovezile materiale ce există cu privire la un eveniment. Metoda istorică acceptă şi foloseşte apoi mărturiile celor ce au participat la evenimentele sub cercetare. În fine, metoda istorică acceptă şi foloseşte documentele scrise cu privire la evenimentele ce le investighează. Prin urmare istoricul se foloseşte de dovezile materiale, de mărturiile participanţilor şi de documentele scrise. Cu privire la înviere avem dovezi materiale, mormântul gol şi fâşiile de pânză rămase în urma Domnului în mormânt; avem mărturiile a nenumăraţi martori ce L-au văzut pe Domnul nostru după ce a înviat; şi avem documentele scrise ale celor ce au fost fie martori oculari, fie oameni ce au cercetat şi au investigat evenimentele de care scriu, inclusiv învierea lui Isus. Astfel, mormântul gol nu este contestat de nici un duşman al Domnului Isus. Apostolul Pavel menţionează celor ce se îndoiau de înviere, că Isus a fost văzut de Petru, de cei doisprezece, de toţi apostolii, de Iacov, de 500 de bărbaţi deodată, despre care spune că la data scrierii sale cei mai mulţi erau în viaţă şi puteau fi contactaţi. El însuşi, Pavel este un martor al învierii, deoarece Isus i s-a arătat şi lui. Pe lângă mărturiile atâtor martori oculari, avem scrierile Noului Testament, 27de cărţi,  documente lăsate de cei ce au fost martori ai învierii, iar cei care nu au fost martori ai învierii (cum este probabil Luca) au verificat mărturiile martorilor învierii.

Ce spun istoricii despre înviere?

Să lăsăm pe aceşti teologi liberali cu consideraţiile lor şi să vedem ce au de spus istoricii cu privire la învierea Domnului Isus.

Luca, de exemplu, este un istoric ce prin investigaţie şi interviuri, prin cercetarea amănunţită a martorilor şi a surselor de informaţie ajunge la certificarea unor evenimente ce le consemnează în Evan-ghelia sa, printre care şi învierea  Domnului Isus. Scopul său este să arate temeinicia informaţiilor pe care le-a strâns (Luca 1:1-4).

Theodor Mommsen, cel mai mare istoric al antichităţii romane, cel care în secolul XIX a adunat într-un corpus imens toate inscripţiile romane existente la vremea sa, omul care a cunoscut mai bine ca oricare altul ce înseamnă dovadă istorică şi document istoric, a declarat că viaţa, moartea şi învierea lui Isus sunt cele mai dovedite evenimente ale istoriei antice. Nici un alt personaj al istoriei antice, nici un alt eveniment al istoriei antice nu este aşa de bine documentat cum este Isus şi învierea lui.

Unicitatea lui Christos

Ce facem cu afirmaţia că învierea lui Isus a fost fapt unic? Cum se face că nici un alt om nu a mai înviat ca şi Isus? Ne putem oare îndoi de învierea lui doar pentru faptul că învierea  a fost eveniment unic în istorie? Nicidecum!

E adevărat că învierea lui Isus a fost eveniment unic. Dar Isus a fost unic! Evangheliile ne spun că El a fost născut ca nici un alt om, din Fecioară. El a fost fără păcat, iarăşi o trăsătură unică. Contemporanii nu i-au putut găsi nici un păcat, nici o greşală. Avem o singură înviere în istorie, pentru că am avut în istorie un singur om neprihănit! Deşi a fost fapt unic, învierea rîmâne fapt istoric.

Este revelaţiea divină istorică şi obiectivă?

În ce priveşte afirmaţia că revelaţia lui Dumnezeu nu este obiectivă şi şi de aceea incapabilă să fie pusă în limbaj adecvat, trebuie să precizăm următoarele. Dumnezeu ni s-a revelat în omul Isus Christos. In Isus Christos Dumnezeu a devenit om. E aceasta teologie? Da. Exclude acest lucru obiectivitatea revelaţiei lui Dumnezeu şi istoricitatea învierii? Nicidecum. Dumnezeu a devenit om, aceasta este teologie. Dar este şi istorie! Isus a fiinţat ca om în timp şi spaţiu. De aceea revelaţia lui Dumnezeu este obiectivă, şi ea a fost surprinsă în limbajul concret al Bibliei. De aceea învierea poate fi definită cu ajutorul limbajului şi poate fi dovedită istoric folosing metoda istorică de investigare.

Este o diferenţă între Christosul istoriei şi Christosul credinţei?

Mai rămâne să răspundem celor ce fac o distincţie între Christosul istoriei şi Christosul credinţei. Ni se spune că învierea este obiect al credinţei şi de aceea dacă dovedim istoric că Isus a înviat, învierea nu mai poate fi obiect al credinţei. Dacă învierea poate fi dovedită istoric – ni se spune, care mai este rolul credinţei? Pentru aceştia credinţa nu se bazează pe fapte istorice. Atunci pe ce se bazează? Ni se spune că istoria nu stabileşte cu certitudine  lucrurile din trecut, ci doar cu probabilitate. Un exemplu: Ancheta asasinării preşedintelui Kennedy nu a putut stabili dacă asasinarea a fost rezultatul unui complot sau a unui singur individ ce a acţionat pe cont propriu. 50% au spus că a existat o conjuraţie, pe când 50% au negat existenţa unei conjuraţii. Cercetarea a fost imediată, amănunţită, şi totuşi inconcludentă! Aşa este cercetarea istorică. Din moment ce nu ştim nimic sigur prin metoda istorică de cercetatre, în cazul lui Isus, şi în cazul învierii sale, avem nevoie de credinţă.

Cu anii în urmă, adolescent fiind am avut ocazia să ascult pe un teolog ce studiase în Apus, care ne-a uimit cu aserţiunea că nu există posibilitatea să demonstrezi sau să dovedeşti nimic sigur în domeniul religios. Nici existenţa lui Dumnezeu nu poate fi demonstrată, nici alte lucruri pe cari le credem conform Scripturii. (Pentru el nu conta faptul că Biblia spune că existenţa lui Dumnezeu este evidentă, că însuşirile sale veşnice se văd lămurit, de la întemeierea lumii, că oamenii care nu acceptă aceste dovezi nu se pot dezvinovăţi…) El spunea că trebuie să facem un salt prin credinţă în întuneric, şi să acceptăm prin credinţă doctrinele teologice. Acel predicator preamărea credinţa! N-am ştiut atunci că se înfruptase din literatura teologică liberală. În acord cu aceaastă poziţie, nu poţi dovedi istoric învierea, deoarece învierea este obiect al credinţei.

Trebuie să concesionăm că există incertitudini în istorie, dar există şi certitudini! De exemplu, pe noi nu ne interesează dacă preşedin-tele american Kennedy a fost victima unei conjuraţii. Cert este că a fost asasinat. Aici nu mai există nici un dubiu, nici o probabilitate. Cu privire la relatarea învierii lui Isus în Evanghelii există lucruri incerte: Câte femei au mers la mormânt? Nu ştiu. Câte gru-puri de femei au mers acolo, unul sau două? Înclin să cred că au fost două grupuri de femei. Care a fost ordinea arătărilor? Nu ştim precis răs-punsul la aceste întrebări. Ştim însă cu certitudine că mormân-tul era gol, ştim cu certitudine că Isus s-a arătat celor ce l-au cunoscut, a fost văzut, şi martorii au ajuns convinşi de învierea lui.

Când privim învierea din perspectiva istoriei, există o singură concluzie. Isus a înviat! Învierea lui nu a fost o realitate psihologică, o realitate a credinţei, ci a fost o realitate fizică, obiectivă, reală, un fapt istoric dovedit şi stabilit prin mărturii şi documnete istorice de primă mână.

ISTORIA  DIN  PERSPECTIVA  ÎNVIERII

După ce am analizat învierea din perspectiva istoriei, se cuvine să analizăm istoria din perspectiva învierii. Este istoria afectată de învierea lui Isus? Dacă răspunsul este pozitiv, urmează o altă întrebare, şi anume, cum este istoria afectată de faptul învierii? Am stabilit că evenimentele mântuitoare din Noul Testament se supun aceluiaşi tip de investigaţie ca orice alt eveniment istoric. Dar evenimentul învierii este mai mult decât fapt istoric. Să nu uităm că în cazul Domnului Isus avem de-a face cu o sferă mai largă decât istoria. Isus Christos a păşit în istorie din exterior. Nu noi îl explicăm pe El, ci El ne explică pe noi. Nu noi îl explicăm pe El din interiorul istoriei, ci El ne explică pe noi şi El explică istoria. De aceea se cuvine să vedem felul în care istoria este afectată de învierea Lui şi să explicăm istoria prin El şi prin învierea lui. Să înţelegem însă, că învierea este un beneficiu nu doar pentru cei ce teoretizează asupra istoriei, ci pentru toţi cei ce cred în Domnul Isus.

De la început trebuie să spunem că

Învierea lui Isus este un fapt istoric care a afectat toată istoria

Învierea, aşa cum s-a petrecut cu trupul Domnului Isus a treia zi după ce a fost omorât prin răstignire, este un act istoric ce afectează radical istoria. Astfel, istoria omului a fost schimbată datorită învierii. De fapt,  învierea lui Isus are o valoare ce nici un alt eveniment istoric nu o poate avea. Istoria înregistrează faptele importante ale trecutului. Pe parcursul conştientizării istoriei evenimentele trecutului devin evenimente trecute. Faptele ce s-au derulat în istorie sunt moarte. Au valoare doar ca amintiri. Pot să învăţ eventual din ele, dar faptele trecutului nu mă afectează cu nimic. În procesul conştientizării învierii Domnului Isus, situaţia se schimbă. Învierea nu e doar un eveniment trecut, ci şi un eveniment viitor.

Isus este pârga celor adormiţi. El este începutul învierii. După El va urma o recoltă bogată. Toţi cei ce sunt ai lui Christos vor învia la venirea lui. Învierea lui Isus este diferită de orice alt eveniment istoric pentru că afectează prezentul şi viitorul tuturor oamenilor. Cei ce ignoră învierea lui rămân în moarte, şi lucrul acesta este adevărat cu privire la prezent. Cei ce nu cunosc pe Christosul ânviat sunt în continuare despărţiţi de Dumnezeul vieţii adevărate. Dar învierea îi va afecta pe aceştia şi în viitor, deoarece vor fi judecaţi şi condamnaţi pe baza necredinţei lor. Cine crede în învierea lui Isus, acela este viu, are viaţa în prezent! Şi credinţa aceasta afectează viitorul deoarece va aduce în viitor răscumpărarea trupului din moarte. Evenimentele trecute, oricare ar fi ele, ne-au afectat deja. Ele nu mai pot să ne afecteze. Dar învierea lui Isus ne afectează şi ne va afecta. Evenimentele istorice din trecut nu îmi afectează viaţa şi trăirea zilnică. Mă lasă rece. Dar învierea lui Isus îmi afectează prezentul, şi nu numai prezentul, ci şi veşnicia. Pavel spune atenienilor adunaţi să îl asculte în Areopag, că viitorul lor veşnic e legat de Christos şi de învierea lui (Fapte 17:30-31).

Nu numai că învierea a afectat radical istoria, dar

Învierea elucidează sensul existenţei şi finalitatea istoriei

Când privim istoria din perspectiva învierii înţelegem care va fi sfârşitul istoriei. Fără învierea lui Isus nu am şti cum se va finaliza istoria. Nu am şti dacă istoria are finalitate. Istoricii ce fac abstracţie de învierea lui Isus ne spun că istoria merge la nesfârşit, fie în cerc, fie în spirală, fie într-un mod de care nu suntem conştienţi. Datorită învierii noi ştim că istoria se va finaliza prin învierea tuturor oamenilor şi aceştia vor primi fie judecata şi condamnarea veşnică, fie viaţa şi fericirea veşnică. Are existenţa sens? Există finalitate pentru istorie? Datorită învierii lui Isus putem răspunde afirmativ la aceste întrtebări. Cei ce cred în învierea lui Isus ştiu care este sensul existenţei lor şi direcţia în care se îndreaptă istoria.

Sensul şi finalitatea istoriei

Iată câteva implicaţii ale învierii Domnului Isus ce ne arată sensul şi finalitatea istoriei:

Învierea lui Isus a adus sfârşitul istoriei în mijlocul istoriei. Dacă învierea morţilor marchează sfârşitul istoriei, învierea lui Isus în mijlocul istoriei ne spune că sfârşitul istoriei a fost adus în mijlocul istoriei. De aceea apariţia Domnului Isus în istorie marchează sfârşitul timpurilor. În capitlolul doi al Cărţii Faptele Apostolilor apostolul Petru spune celor ce îl ascultau că experienţa coborârii Duhului Sfânt era evidenţa că ei trăiau zilele din urmă (Fapte 2:17). Acelaşi lucru îl spune Apostolul Pavel (1Corinteni 10:11). De la înviere încoace sunt vremurile din urmă. Aceste vremuri se caracterizează prin câteva trăsături.

  1. Sunt vremuri de har, vremuri în care oricine va chema Numele Domnului Isus va fi mântuit. Faptele Apostolilor 2:21
  2. Sunt vremuri în care Împărăţia lui Dumnezeu se ia cu năvală (Luca 16:16). Cine se grăbeşte, va ajunge să se bucure de viaţa veşnică. Cine stă pe gânduri pierde ocazia cea mai importantă a existenţei.
  3. Sunt vremuri care pot declanşa oricând sfârşitul propriu zis. Venirea Domnului este iminentă şi sfârşitul catastrofal poate fi declanşat în orice moment. Credincioşii din toate timpurile după înviere au ştiut că Domnul Isus poate veni în orice moment să pună capăt istoriei actuale. De atunci, sfârşitul poate avea loc în orice moment.

Înţelegem că învierea lui Isus a adus sfârşitul istoriei în mijlocul istoriei.

De fapt, învierea lui Isus a deschis o nouă istorie, istoria răscumpărării omului şi a naturii de sub robia păcatului şi a morţii. Cel care a biruit moartea ia elementele vechi şi le înnoieşte. El ia oameni vechi, păcătoşi înrăiţi, şi face din ei oameni noi, potriviţi pentru împărăţia lui. Biblia ne spune că natura sesizează acest lucru şi doreşte să se ajungă cât mai repede la punctul când răscumpărarea noastră va fi finalizată. Care este acel punct? E punctul când şi trupul nostru va fi răscumpărat prin înviere. Răscumpărarea finală nu e aşteptată doar de cei răscumpăraţi, ci şi de întreaga natură (Romani 8:19-23). Există o aşteptare nu doar a credincioşilor, ci a întregii naturi. În ce constă această aşteptare a naturii? În anticiparea descoperirii fiilor lui Dumnezeu. Când vor fi descoperiţi sau reevelaţi fiii lui Dumnezeu? La ora actuală lumea nu sesizează prezenţa fiilor lui Dumnezeu în societatea umană. La venirea Domnului Isus Christos trupurile noastre vor fi răscumpărate, înnoite, transformate în trupuri de slavă, nemaisupuse morţii şi degradării. Atunci anticiparea naturii va ajunge la fructificare. Atunci începe marele proces de răscumpărare şi înnoire a naturii care la fel ca şi noi, cei răscumpăraţi, nu va mai cunoaşte moarte şi nici degradare. Iată ce înseamnă învierea lui Christos. Ea este evenimentul ce declanşează începutul unei noi istorii, istoria răscumpărării omului şi a naturii.

E necesar să facem o precizare. Istoria nouă care a început cu învierea Domnului Isus nu a oprit pentru moment istoria veche. Atunci care este relaţia dintre ele?

Învierea lui Isus a introdus o istorie nouă în istoria veche. Împărăţia lui Dumnezeu a început deja, deşi cei nemântuiţi nu o sesizează. Ce trist, că natura fără conştiinţă sesizează prezenţa împărăţiei lui Dumnezeu prin cei răscumpăraţi, dar oamenii nemântuiţi nu o sesizează. Solomon se plânge că nu este nimic nou sub soare. Prin această afirmaţie el nu nega progresul societăţii, ci se referea la istoria răscumpărării. Până la Domnul Isus nu a existat nimic nou sub soare. Oamenii s-au născut, au trăit sub robia păcatului şi au murit în aceeaşi lume veche. Nimic nou sub soare. Dar situaţia aceasta s-a schimbat odată cu venirea Domnului Isus în lumea noastră. Întruparea lui a adus ceva nou. Apoi moartea lui care a fost moartea unui neprihănit a fost un element nou (pentru prima dată în istorie murea un om neprihănit). În fine, învierea lui a fost un element nou. Întruparea, moartea şi învierea lui Isus au constituit noul introdus în istorie. Această realitate nouă a înnoit istoria. A apărut astfel împărăţia lui Dumnezeu care se dezvoltă de atunci continuu. În istorie nu va mai apare nimic nou de la învierea Domnului Isus. Nu va mai exista un alt eveniment care să îl concureze. Tot ce va apare nou în istorie, şi vor apare multe lucruri noi: de exemplu, trupurile noi ce le vom primi la înviere, cerul nou şi pământul nou, civilizaţia nouă a Noului Ierusalim, etc., toate aceste lucruri noi vor fi dezvoltări logice şi legice ale învierii Domnului Isus! Învierea lui Isus a introdus o istorie nouă în istoria cea veche. Învierea Domnului a dat temei legal Împărăţiei lui Dumnezeu ce vine în curând în toată plinătatea ei.

De aceea putem spune că învierea lui Isus este viaţă nouă în mijlocul vieţii vechi. Cei ce cred în învierea Domnului Isus au fost născuţi din nou, dintr-o sămânţă ce nu poate putrezi (1 Petru 1:23), la o viaţă nepieritoare numită viaţă veşnică. Ceilalţi oameni nu sunt conştienţi că în mijlocul lor, a celor ce trăiesc în istoria veche a morţii şi degradării continue, există o rasă nouă, care trăieşte într-o nouă istorie, a vieţii şi a înoirii permanente. Noi trăim în adevăr o viaţă nouă în mijlocul vieţii vechi. Oare chiar avem o viaţă nouă, care nu mai e supusă morţii? Cum este posibilă o astfel de afirmaţie, când cei credincioşi asistă şi ei la degradarea trupului lor, ca şi ceilalţi oameni? Nu toţi oamenii mor? Da, toţi oamenii mor, şi cei răscumpăraţi asistă neputincioşi la degradarea trupului lor şi în cele din urmă experimentează moartea. Dar nu acesta este finalul.

În acest punct trebuie să arătăm că învierea lui Isus schimbă direcţia timpului. Nu moartea are ultimul cuvânt pentru cei credincioşi, ci viaţa şi neprihănirea. Domnul declară: Iată, Eu fac toate lucrurile noi (Apocalipsa 21:5). Timpul face toate lucrurile vechi şi le duce la moarte, dar prin înviere Domnul reversează acţiunea timpului şi face toate lucrurile noi şi la duce la viaţă. Dacă această afirmaţie este adevărată, înseamnă că nu am pierdut nimic din punct de vedere istoric. Istoria veche nu m-a afectat deloc, pentru că nu m-a afectat permanent. N-am pierdut anii, nici puterea, nici viaţa… N-am pierdut sănătatea, nici energia şi nici vitalitatea. În ce fel este adevărat acest lucru? Noi ştim că totul va fi restaurat la venirea Domnului. Învierea lui schimbă direcţia timpului. În loc să învechească lucrurile pentru cei răscumpăraţi, timpul începe să înnoiască lucrurile. Această afirmaţie nu e o speculaţie teoretică! Omul nostru dinlăuntru se înnoieşte din zi în zi – spune Scriptura (2 Corinteni 4:16). În curând şi trupul, care a rămas în urmă, va fi angrenat şi el în această transformare permanentă în direcţia înnoirii. Când Domnul Isus se va întoarce, cei morţi în Christos vor învia, şi noi cei vii vom fi transformaţi primind trupuri glorioase, ce nu vor mai fiafectate de îmbătrânire, degradare şi moarte. Învierea lui Isus schimbă direcţia timpului. Iată cum afectează învierea istoria.

Apoi, Învierea elucidează problema suferinţei şi a morţii

Care om nu a fost afectat de suferinţă? Care descendent al lui Adam nu a protestat în faţa morţii? Care individ nu a ridicat întrebări cu privire la experienţele tragice ale existenţei? Cât de absurdă ni se pare suferinţa şi cât de absurdă este moartea. Nimeni nu a putut elucida problema suferinţei şi a morţii decât Domnul Isus. Şi El a făcut-o trecând prin suferinţă şi prin moarte. Cuvintele Sale după înviere sunt explicative: Aşa trebuia să sufere Christosul şi apoi să intre în slavă (Luca 24:26). Suferinţa şi moartea precedează învierea şi slava. Dar relaţia dintre ele nu este doar una de secvenţă, ci şi una de cauzalitate şi efect. Slava, inclusiv cea a învierii se datoreşte suferinţei experimentate. Christosul trebuia să sufere, pentru a putea intra în slavă. Cu alte cuvinte, slava nu ar fi fost posibilă fără suferinţă. Apostolul Pavel ne spune că în împărăţia lui Dumnezeu trebuie să intrăm prin multe necazuri sau suferinţe (Fapte 14:22). De ce trebuie să intrăm prin multe suferinţe? Deoarece împărăţia lui Dumnezeu este o împărăţie a slavei, şi slava nu vine decât în urma suferinţei. Învierea lui Isus ne spune că istoria celor credincioşi, atât cea individuală, cât şi cea generală, nu se va împotmoli în moarte, ci se va sfârşi prin glorificare! Învierea garantează victoria finală pentru cei credincioşi cari suferă, sau sunt persecutaţi, sau chiar martirizaţi. Pentru aceştia suferinţa are valoare, are semnificaţie şi are rost. Suferinţele noastre uşoare şi de o clipă lucrează pentru noi tot mai mult o greutate veşnică de slavă (2 Corinteni 4:17)! De unde ştim acest lucru? Din învierea Domnului Isus. Învierea este marele verdict al lui Dumnezeu cu privire la cruce. Numai învierea aduce crucea la lumină şi o face inteligibilă. Fără înviere moartea lui Isus nu ar fi avut nici o valoare şi nici o semnificaţie. Fără înviere oamenii nu ar fi dat nici o atenţie crucii. Dar prin înviere crucea, suferinţa Domnului Isus, a căpătat atât valoare, cât şi semnificaţie. Datorită învierii ştim că Isus a fost Fiul lui Dumnezeu care a murit pentru păcatele noastre. Datorită învierii ştim că păcatele noastre au fost ispăşite! Fără învierea lui, moartea lui Isus nu are înţeles de răscumpărare. Dar prin înviere, câtă valoare şi câtă semnificaţie a căpătat crucea lui! Suferinţa crucii a precedat şi a cauzat slava învierii. Învierea elucidează problema suferinţei şi a morţii. Cei ce cunosc învierea Domnului Isus nu se impacientează în faţa suferinţei şi nu îşi pierd nădejdea în faţa morţii. Dimpotrivă, ei ştiu că suferinţa şi moartea, ca şi culminare a suferinţei, lucrează pentru a aduce slava învierii.

Fără înviere suferinţele noastre nu ar avea nici un sens, nici un înţeles şi nici o semnificaţie. Acum însă când ştim că Isus a înviat, şi că suferinţa a fost cauza şi măsura slavei lui, acum putem să acceptăm cu bucurie suferinţa, ştiind că ea atrage în mod proporţional slava. De aceea putem spune împreună cu Apostolul Pavel, ne bucurăm chiar şi în necazurile noastre… (Romani 5:3) şi împreună cu Apostolul Iacov, privim ca o mare bucurie faptul că trecem prin felurite încercări (Iacov 1:2) (Ill. Dorinţa tatălui meu, când a fost prezentată slava cerului de a suferi moarte de martir). Învierea elucidează suferinţa şi moartea. Datorită învierii nu mai privim suferinţa şi moartea ca absurde. Ele au căpătat înţeles.

Mai mult,

Învierea dă sens prezentului

Învierea lui Isus şi învierea finală ne arată că istoria progresează spre ţinta stabilită de Dumnezeu, negând lipsa de scop şi finalitate în istorie,  neagând mersul la infinit în cerc sau în spirală. De fapt, anumite concepte istorice ca progresul liniar, legătura cauză efect, posibilitatea cunoaşterii istorice, etc., toate îşi au rădăcinile în concepţia creştină ce are învierea în centru. Cu alte cuvinte istoria, desfăşurarea evenimentelor, şi existenţa individuală au căpătat sens prin învierea Domnului Isus.

Fără învierea Domnului Isus noi ar fi trebuit să aşteptăm până la sfârşitul istoriei pentru a înţelege semnificaţia existenţei. Or nimeni nu poate aştepta până la sfârşit, datorită morţii. Noi vrem să ştim acum semnificaţia existenţei, vrem să ştim acum de ce trăim, şi pentru ce trăim. Cât de patetic sună întrebarea Eclesiastului: Ce folos are omul de toată truda ce şi-o dă sub soare? Istoria şi existenţa nu au avut nici un sens până la învierea lui Isus. Dacă existenţa a avut sens pentru unii oameni, a avut datorită promisiunii făcute de Dumnezeu că ne va trimite un Răscumpărător care va învinge moartea. Aparte de învierea lui Isus existenţa nu are nici un sens. De aceea existenţa este lipsită de sens şi de semnificaţie pentru cei ce nu cunosc învierea Domnului, şi nu cred în ea. Generaţii de oameni au trăit şi trăiesc în cea mai mare confuzie deoarece au ignorat şi ignoră învierea Domnului Isus. Acum că ştim de învierea Domnului Isus, ştim de ce trăim, ştim pentru ce trăim. Dacă murim nu ne impacientăm, deoarece ştim că va veni o înviere la slavă a tuturor celor credincioşi. Moartea îmi este un câştig, declară apostolul Pavel (Filipeni 1:21). Există înţeles şi semnificaţie atât pentru viaţă, cât şi pentru moarte.

Cunoscând aceste semnificaţii ale învierii Domnului Isus, nu putem concluziona decât observând că învierea lui Isus înseamnă o viaţă nouă pentru cei răscumpăraţi, o viaţă nouă în prezent, o viaţă încărcată de bucurie şi împlinire. Învierea nu este doar aşteptată de cei răscumpăraţi, ci şi experimentată în prezent. Credinţa în înviere a fost explicată de unii ca evadare din realitatea prezentă, ca o renunţare la nădejdea pentru această lume. Nimic mai eronat! Biblia afirmă că noi am înviat împreună cu Christos la o viaţă nouă (Efeseni 2:1-4). Adevărul este că învierea Domnului Isus ne-a adus în prezent o viaţă nouă plină de împlinire. Prin învierea lui Isus am fost născuţi din nou, la o existenţă realmente nouă. Ce bucurie! Suntem născuţi dintr-o sămânţă ce nu mai poate putrezi (1 Petri 1:23). Ce impresionant este acest lucru! Avem viaţă veşnică, şi acest lucru nu înseamnă pur şi simplu existenţă nesfârşită, ci o viaţă calitativ superioară. Câtă satisfacţie în experimentarea ei. E viaţa lui Dumnezeu, şi de aceea e viaţă din belşug. Avem o viaţă nouă, şi de aceea sesizăm deşertăciunea lumii vechi în care am trăit până la un punct, şi de-acum privirea ne este îndreptată spre lucrurile reale ale lumii noi, a lumii ce va fi adusă de viitorul aşteptat. Vedeţi, învierea lui Isus este forţa vie ce ne eliberează de aberanta căutare a lucrurilor vechi, fără valoare şi fără viitor. Care sunt aceste lucruri fără valoare şi fără viitor? Posesiunile, puterea şi plăcerile. Cum aleargă lumea după ele, cum le caută şi le doreşte! Dar acestea sunt lucrurile vechi, fără valoare şi fără viitor. În schimb învierea ne face să trăim pentru lucrurile viitoare, adică cele veşnice (sub speciae aeternitatis), cele ce au valoare reală deoarece rămân pentru eternitate. Care sunt aceste lucruri?

  1. Gloria lui Dumnezeu, (mă rog în fiecare zi, Doamne, ajută-mă să trăiesc pentru gloria Ta);
  2. Chipul lui Christos în mine (vreau ca El să trăiască în locul meu şi El să fie văzut în mine),
  3. Părtăşia sfinţilor (nu vreau să lipsesc niciodată de la ea, deoarece câştigul părtăşiei este veşnic);
  4. Învăţarea altora să trăiască în neprihănire şi câştigarea de suflete (cartea lui Daniel ne spune că cei ce urmăresc aceste valori, la înviere vor străluci ca stelele, în veci de veci). Lucrurile acestea rămân! Au valoare veşnică! Răsplata ce o câştigă este eternă! Un răscumpărat le caută cu asiduitate pe acestea, şi nu pe cele vechi. (fratele Pitt Popovici îşi imagina cât de activi ar fi cei credincioşi dacă s-ar oferi 1000 de dolari pentru un suflet câştigat pentru împărăţie)

Cel ce cunoaşte învierea Domnului Isus foloseşte lucrurile vechi, fără viitor, fără valoare reală, ca să dobândească pe cele cu adevărat valoroase, cele eterne! În capitolul care dezbate sistematic doctrina învierii apostolul Pavel îşi încheie disertaţia cu un îndemn: De aceea, preaiubiţii mei fraţi, fiţi tari, neclintiţi, şi sporiţi totdeauna în lucrul Domnului. Căci ştiţi că osteneala voastră în Domnul nu este zadarnică (1 Corinteni 15:58). De aceea: pentru că Christos a înviat, pentru că învierea lui a inaugurat o istorie nouă şi o viaţă nouă, pentru că există raţiune superioară în a accepta suferinţa, şi privaţiunile, pentru că există motiv să ne ostenim în lucrarea Domnului ştiind că ne aşteaptă o răsplată veşnică, de aceea sporiţi… Lucrul Domnului este expresie ce desemnează lucrurile cu adevărat valoroase după care cei răscumpăraţi trebuie să umble, în care trebuie să sporească. De ce? Numai acestea sunt valoroase. Numai acestea aduc răsplată. Numai acestea nu înşeală.

Ce înseamnă pentru tine învierea Domnului Isus? O dogmă bisericească fără nici o implicaţie? O afirmaţie ce te lasă rece? O rostire ce nu te-a atins în nici un fel? Priveşte din nou la învierea Domnului Isus.

Învierea lui este evenimentul ce a schimbat pentru totdeauna istoria noastră. Mie mi-a schimbat radical viaţa. De când am crezut în învierea Lui universul în care trăiesc s-a schimbat. Ştiu ce este real, şi ştiu ce este trecător. Ştiu ce are valoare, şi ştiu ce este înşelător. Ştiu cum se va sfârşi istoria. Şi vreau să trăiesc plenar nu pentru cele de acum trecătoare, ci pentru Împărăţia lui veşnică ce îmi va aduce răsplata cea mai mare. Ştiu că suferinţele de acum nu sunt vrednice să fie puse alături de slava viitoare… şi nu mă impacientez când apare necazul.  Ştiu că suferinţele prezente determină slava viitoare şi de aceea le accept cu bucurie, ştiu că orice pierdere de acum se traduce în câştig veşnic atunci, şi de aceea vieţuiesc cu fericire negrăită în prezent şi cu nădejde vie pentru viitor. Datorită istoriei eu sunt ceea ce sunt, un păcătos care a fost o vreme pierdut. Datorită învierii voi fi ceea ce voi fi, un răscumpărat veşnic. Când eram student mi s-a propus să fac un schimb: Să renunţ la credinţa mea în Isus Christos şi să accept să devin un comunist, un lider în societatea comunistă! Mi se cerea să renunţ la ceea ce este veşnic, cu adevărat valoros, şi să accept în schimb ceea ce era trecător, fără valoare reală. E de mirare că am refuzat? Nu e de mirare dacă ştim că Dommnul Isus a înviat şi datorită învierii lui noi am fost invitaţi să participăm la istoria cu adevărat glorioasă a unei existenţe eliberate pentru totdeauna de moarte.

Istoria a fost pentru totdeauna alterată de învierea Domnului Isus. Datorită învierii lui cunoaştem semnificaţia existenţei. Totul se va sfârşi în viaţă, în viaţă veşnică, în fericire alături de Răscumpărătorul nostru. Datorită învierii există semnificaţie chiar şi pentru suferinţă şi pentru moarte. Învierea lui Isus a deschis o istorie nouă în mijlocul celei vechi, şi în această nouă istorie suferinţele lumii vechi se transformă în slavă. Învierea lui Isus a adus o viaţă nouă în mijlocul celei vechi, şi această viaţă nouă se va impune în final şi va rămâne pentru veşnicie.

Ai tu această viaţă nouă? Dacă ai toate lucrurile acestei lumi, dar nu ai viaţa nouă adusă de învierea Domnului Isus, totul este în zadar. În final vei pierde totul. Dar dacă ai această viaţă nouă, acum poţi liniştit pierde totul, chiar şi viaţa, pentru că în final, prin Isus Christos şi învierea lui, ai câştigat totul.

Dacă până astăzi nu ai ajuns să cunoşti viaţa nouă adusă de învierea Domnului Isus, te rog să faci pasul hotărâtor şi să intri în această viaţă, chemând Numele Domnului Isus.

Spune azi Domnului într-o rugăciune sinceră, cum nu ai spus niciodată: Doamne, cred că ai murit pentru păcatele mele, şi murind pentru ele le-ai ispăşit. Cred că ai înviat ca eu să fiu socotit neprihănit şi să primesc în dar viaţa veşnică. Te recunosc ca Răscumpărător al meu. De azi înainte vreau să trăiesc şi eu pentru Tine şi pentru împărăţia Ta.

Dacă te-ai rugat în felul acesta, atunci şi tu vei fi un participant la marele moment al istoriei când toţi răscumpăraţii vor fi adunaţi în corturile veşnice. Vei auzi şi tu glasul Domnului Isus declarând: Nu te teme! Eu sunt cel dintâi şi cel de pe urmă. Cel viu. Am fost mort, şi iată că sunt viu în vecii vecilor. Eu ţin cheile morţii şi ale locuinţei morţilor (Apocalipsa 1:1-18). Neîndoios, şi tu vei fi unul din cei ce vor sta în faţa tronului şi vor cânta cântarea nouă: Vrednic este Mielul, care a fost junghiat, să primească puterea, bogăţia, înţelepciunea, tăria, cinstea, slava şi lauda! Şi tu vei slăvi pe Fiul lui Dumnezeu cu cuvintele înscrise în ultima carte a Scripturii care ne arată finalizarea istoriei printr-o cântare glorioasă adresată Învingătorului morţii: Vrednic eşti tu Doamne să primeşti stăpânirea căci ai fost junghiat, şi ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din orice seminţie, de orice limbă, din orice norod şi din orice neam. Ai făcut din ei o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeul nostru, şi ei vor împărăţi pe pământ (Apocalipsa 5:12, 13, 9, 10).

Aşa se va sfârşi istoria. Cu Fiul lui Dumnezeu aşezat pe tron şi cu cei răscumpăraţi în jurul Său împărăţind veşnic peste o creaţie izbăvită de sub păcat şi moarte. O creaţie a slavei şi a vieţii veşnice.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s