Analiza teologică a unui colind românesc vechi

O ce Veste Minunată ­ –  O teologie minunată și corectă din punct de vedere biblic

După ce îngerii care au vestit nașterea Mântuitorului au oferit prin mesajul lor prima colindă, credincioșii au adoptat obiceiul de a vesti nașterea Domnului Iisus prin colinde. Până în vremurile mai apropiate colindele au fost creații populare. În limba română avem și verbul a colinda, care pe lângă conotația cântării mai are și pe cea de a merge de colo colo. Lucrul acesta îmi spune că strămoșii noștri au fost credincioși ce au răspândit Evanghelia și prin colinde, mergând din loc în loc.

Românii nu au fost creștinați printr-un decret așa cum s-a întâmplat cu unele popoare din jur. Bulgarii au fost creștinați la 876, rușii la 989, ungurii la anul 1000… Știți ce se întâmplă când un grup etnic este creștinat printr-un decret! Creștinarea nu este autentică, ci formală, fără să schimbe viețile subiecților supuși unui ritual. Românii nu au fost creștinați printr-un decret, ci ai ajuns creștini prin auzirea Evangheliei ce le-a fost adusă de oameni simpli ce colindau, cântau și exprimau astfel vestea bună a mântuirii pe care Dumnezeu ne-a trimis-o în Domnul Iisus Christos.

Pentru ca o colindă să fie un bun mijloc de evanghelizare este necesar să aibă un conținut corect din punct de vedere teologic. Colindele reflectă teologia celor ce le compun. Există colinde a căror mesaj nu este biblic, și în versurile acestora vorbesc oameni care nu cunosc Scripturile suficient. Dar există colinde care are au conținut corect doctrinar și care merită să fie analizate mai îndeaproape. Așa este colindul românesc O ce Veste minunată. Textul acestei colinde nu este lung, dar este foarte frumos și foarte instructiv. Se găsesc în acest colind informații teologice pe care mulți oamnei nu le sesizează.

O ce veste minunată/ În Viflaim ni se-arată/ Astăzi s-a născut/ Cel făr de-nceput /               

Cum au zis prorocii

Că la Viflaim Maria/ Săvârșind călătoria/ În sărac sălaș/ Lângă-acel oraș/ Naște pe Mesia

Pe Fiul cel din vecie/ Tatăl l-a trimis să vie (sau Tatăl mi l-a trimis mie)/ Să se nască/ Și să crească/ Să ne mântuiască

E Iisus Păstorul mare/ Turmă ca El nimeni n-are/ Noi îl lăudăm/ Și ne închinăm/ Cu credință tare.

Există și variante, ceea ce arată că versurile acestea au circulat și au devenit de interes pentru clase mari de oameni care au interacționat cu textul. O variantă spune: O ce veste minunată/ În Viflaim ni se-arată/ Că a născut Prunc/ Prunc din Duhul Sfânt/ Fecioara Maria

Cât de vechi este acest colind? E foarte vechi. Cel puțin, în forma în care a ajuns la noi se pare că a păstrat o teologie ce exista la poporul nostru înainte de venirea slavilor pe teritoriul românesc, la sfârșitul mileniului I. Colindul acesta vechi ne arată ce au crezut românii în vechime despre Crăciun, Sărbătoarea Întrupării. Ce au crezut despre Domnul Iisus și nașterea lui. Colindul reflectă concepția lor teologică, nu doar despre Domnul Iisus, ci despre tot ceea ce este legat de mântuirea noastră. Versurile colindului demonstrează că strămoșii noștri aveau o teologie corectă, adică știau Scripturile! O teologie corectă poate fi formulată și exprimată numai pe baza Scripturilor! Și acum o să expun câteva observații și informați din această colindă ce arată ce credeau strămoșii noștri despre Domnul Iisus și despre mântuire. Întâi că în acest colind

  1. Nașterea Domnului Iisus este văzută ca o veste – O Veste Minunată

E clar că românii din vechime au avut în limbajul lor religios termenul evanghelie. Cuvântul evanghelie provine din greacă, limba în care a fost scris Noul Testament și înseamnă „veste bună”. Dar compozitorul popular al colindei nu folosește termenul evanghelie, sau vanghelie, ci acela de veste. Oare este întâmplător?

Știți că există o știință numită etimologie care se ocupă de explicarea rădăcinilor lingvistice din care provin cuvintele ce le folosim. Cuvântul Evanghelie, de exemplu, provine din doi termeni: Anghelie înseamnă „veste” în greacă și Eu sau Ev înseamnă „bun, bună”. De aceea prin punerea împreună a celor doi termeni eu  și anghelie am dobândit termenul evanghelie, adică „Veste bună”. Veste înseamnă știre, informație, noutate care se aduce la cunoștința cuiva.

De unde vine termenul veste în limba română? S-a crezut multă vreme că provine din slavonă. Dar studii lingvistice recente arată că provine dintr-un etimon comun limbilor indo-europene. Se cuvine să dăm unele explicații când este vorba de limbile indo-europene. Lingviștii au descoperit că limbile antice  vorbite din Vestul Europei până în India (latina, celtica, traca, greaca, slava, parsi, urdu, sanscrita etc.) au o origine comună și provin toate dintr-o limbă pe care au numit-o iafită (de la Iafet, fiul lui Noe) sau limba proto-indo-europeană. Acea limbă străveche din care provin, așa cum am spus, limbile antice ca slava, germana, greaca, traca, latina etc. are o rădăcină *vat- care a dat în aceste limbi cuvinte înrudite ce au conotația de veste. Astfel sanscrita are cuvântul vittis care înseamnă „cunoștință”. Avestica are cuvântul visti care înseamnă  la fel, „cunoștințe”. Slava veche numită proto-slava are termenul ved-tu  care înseamnă „a ști, a avea cunoștințe, a-și da seama”. Toate aceste cuvinte provin dintr-o rădăcină veche *vat- care înseamnă „a fi drept, a fi corect din punct de vedere spiritual”. Dacii, care vorbeau o limbă indo-europeană, au avut și ei un cuvânt derivat de la acest etimon vechi, care în limba străromână a dat cuvântul veste  apoi pe cel de a învăța și pe cel de a povățui.

O veste despre care s-a știut dintru începuturi

Se pare că popoarele indo-europene au păstrat în cunoștința lor informația că o veste ce va fi adusă omenirii într-o zi va pune pe oameni într-o stare după voia lui Dumnezeu, îi va face drepți din punct de vedere spiritual. Din totdeauna oamenii au știut că sunt păcătoși și au nevoie să fie îndreptați înaintea lui Dumnezeu. Indo-europenii, descendenții lui Iafet au păstrat această cunoștință în limbajul lor. Altfel de ce ar fi derivat din etimonul  *vat- care înseamnă „a fi drept, a fi corect din punct de vedere spiritual” termenii ce i-am menționat visti care înseamnă  „cunoștințe” și veste care înseamnă „cunoștință nouă” informație nouă? Ei au crezut că printr-o veste, o noutate, o informație nemaiauzită până atunci vor ajunge drepți din punct de vedere spiritual! Suntem îndreptățiți să credem că această informație au păstrat-o strămoșii noștri în cuvântul veste, prin care înțelegeau o informație nouă ce va aduce rezolvarea problemei păcatelor noastre! O veste care ne va face drepți înaintea lui Dumnezeu!

O veste așteptată de fiecare generație

Când autorul anonim al colindei spune O ce veste minunată,  el are în vedere vestea care ne pune într-o stare după voia lui Dumnezeu! Vestea care ne face corecți din punct de vedere spiritual. Toți oamenii la începutul istoriei și civilizației au știut că într-o zi va veni o veste care va rezolva problema păcatelor noastre! Ei au știut că suntem salvați nu prin ritualuri, nu prin ceea ce noi intreprindem, ci printr-o veste, printr-un mesaj nemaiauzit, printr-un mesaj minunat ce va fi dezvăluit omenirii la o dată ce urmează să survină și să constituie un eveniment epocal în istorie. Ne putem închipui de aceea că au fost nerăbdători să primească și să audă această veste.

O veste adusă de îngeri

Vestea a fost enunțată la nașterea Domnului Isus, numit Mântuitorul oamenilor! Îngerul a fost primul care a rostit vestea salvatoare. Nu vă temeți, căci vă aduc o veste care va fi o pricină de bucurie pentru toți oamenii! Astăzi în cetatea lui David vi s-a născut un Mântuitor, care este Christos Domnul! Aceasta este vestea care aduce informație, aduce cunoștință care pune pe oameni într-o stare după voia lui Dumnezeu. Este vestea despre care urmașii lui Iafet, indo-europenii, inclusiv dacii, au știut că îi va face drepți din punct de vedere spiritual.

O veste prefigurată în profețiile Vechiului Testament

Vestea ce aduce mântuire oamenilor a fost prefigurată în Vechiul Testament. Capitolul 53 din profetul Isaia începe cu cuvintele: Cine a crezut vestea care ni s-a adus? Contextul lasă să se înțeleagă că era extrem de uimitoare, dar era vestea care rezolva problema păcatelor omenirii! De fapt profetul Isaia enunță și explică vestea care mântuiește pe oameni în capitolul 53 al profeției lui:

Cine a crezut în ceea ce ni se vestise? Cine a cunoscut braţul Domnului? El a crescut înaintea Lui ca o odraslă slabă, ca un Lăstar care iese dintr-un pământ uscat.

Aici este menționată întruparea Mântuitorului nostru, și ea este vestea ce trebuie crezută! El apare dintr-un pământ uscat, adică se naște într-o rasă afectată de păcat, dar pe care urmează să o răscumpere. Cum? Iată o altă parte a Veștii Bune ce trebuie crezută în conformitate cu revelația oferită prin Isaia:

El a fost luat prin apăsare şi judecată; dar cine din cei de pe vremea Lui a crezut că El fusese şters de pe pământul celor vii şi lovit de moarte pentru păcatele poporului meu?

Vestea bună ne comunică faptul că Mântuitorul va plăti cu moartea lui pentru păcatele noastre, dar că această faptă eroică nu va fi apreciată de cei din vremea lui!

O altă parte a Veștii Bune care trebuie crezută! Cel Întrupat, care va plăti prin moarte pentru păcatele poporului, va efectua răscumpărarea tuturor celor ce îi vor cunoaște identitatea și lucrarea.

Prin cunoştinţa Lui, Robul Meu cel neprihănit va pune pe mulţi oameni într-o stare după voia lui Dumnezeu, şi va lua asupra Lui povara nelegiuirilor lor.

Ni se spune că prin cunoaștere, prin cunoașterea celui întrupat și jertfit pentru păcatele noastre noi suntem puși într-o stare după voia lui Dumnezeu! Iată vestea ce aduce salvare omenirii! Descendenții lui Iafet au știu că printr-o veste (care la începuturi a însemnat  cunoștință, cunoștință nouă, informație nemaiauzită anterior), printr-un mesaj minunat noi vom dobândi statutul de oameni drepți înaintea lui Dumnezeu! Românii au păstrat această informație în cuvântul veste.

O veste fără grad de comparație

Cu fiecare Crăciun noi auzim din nou această veste. O ce veste minunată… Este în acest vers o exclamație a uimirii omului în fața actului divin prin care ne-a venit răscumpărarea! Exclamație în contemplarea întrupării, și a celorlalte acte divine întreprinse pentru mântuirea noastră! Autorul popular vorbește despre o veste minunată. El știe că mesajul mântuitor a fost formulat într-o veste, o veste pe care el o consideră minunată! Poporul nostru a fost conștient că vestea mântuirii, mântuire efectuată prin întruparea și moartea Domnului Iisus este cea mai importantă veste, o veste pe care cei ce au proclamat-o nu a putut-o exprima în toată grandoarea ei, de aceea au folosit expresii ca și cea cu care începe colindul: O ce veste minunată! Evident că orice alt adjectiv nu era potrivit pentru caracterizarea lucrării Mântuitorului! Vestea este mare, impresionantă, copleșitoare, iar autorul popular exprimă grandoarea ei prin exclamația O ce veste minunată! De ce este minunată.

2. Minunăția este legată de identitatea celui despre care vorbește colinda

Întruparea Divinității

Autorul colindului ne arată de ce consideră vestea a fi minunată: Astăzi s-a născut Cel făr de-nceput! Ce propoziție încărcată de înțeles și de teologie! Cel făr de-nceput” este Dumnezeu. Cauza necauzată. Expresia „Cel făr de-nceput” este similară cu „Cel ce este” „Cel veșnic”. E numele sacru al lui Dumnezeu care se numește pe Sine „Eu Sunt”! „Cel făr de-nceput” este cel care are atributul veșniciei, Eternul! Câtă teologie au știut strămoșii noștri! Prin cuvintele „astăzi s-a născut Cel făr de-nceput” este exprimată întruparea Cuvântului, întruparea lui Dumnezeu! Nu intrăm în considerații filosofice aici, dar propoziția „astăzi s-a născut Cel făr de-nceput” ne arată că Dumnezeu veșnic se plasează pe sine sub incidența timpului! Minunăția veștii nu se termină cu faptul că anunță întruparea celui Veșnic. Cum a avut loc întruparea? Printr-o altă minunăție cunoscută din Biblie ca Nașterea din Fecioară.

Nașterea din Fecioară

Colinda are și variante. Una spune că a născut Prunc, Prunc din Duhul Sfânt Fecioara Maria. Mântuitorul a fost născut din Fecioară prin agenția Spiritului Sfânt. Aceste două expresii sunt indicații ale recunoașterii divinității sale: nașterea din Fecioară și zămislirea prin agenția Spiritului Sfânt.

Unii lingviști au opinat plecând de la denumirea în limba română a Sărbătorii Întrupării – Crăciun, că românii au fost afectați de teologia lui Arius, un teolog din secolul IV care nu credea în divinitatea plenară a lui Isus. El i-ar fi influențat pe goții ce au ajuns pe teritoriul țării noastre începând cu sfârșitul secolului IV. Goții, care au acceptat teologia lui Arius ar fi influențat pe români să creadă ca și ei că Isus nu era Dumnezeu, ci o creatură. De aceea sărbătoarea întrupării la Români s-ar numi Crăciun, de la latinescul Creationis ce înseamnă creațiune.

Să recapitulăm: Arius nu credea că Logosul este Dumnezeu, nu credea că Fiul are aceeași subastanță ca Tatăl, ci una asemănătoare, fiind prima creatură a lui Dumnezeu. Credința aceasta eretică o întâlnim și astăzi la gruparea celor ce se declară martori ai lui Yehova! Unii lingviști români au concluzionat pripit că din moment ce numele sărbătorii Crăciun vine de la latinescul Creationis, Românii au avut la început concepția ariană că Isus ar fi fost prima creatură a lui Dumnezeu. Strămoșii noștri, daco-roamnii, au trăit ei alături de goți, care aveau această formă eratică de creștinism, dar nu au fost contaminați de teologia lor. Dovadă este și această colindă ce arată atât de convingător teologia corectă a românilor care au știut că în întrupare Dumnezeul veșnic a luat chip de om. De cealaltă parte, numele sărbătorii Crăciun departe de a justifica părerea că înanitașii noștri de neam ar fi fost arieni în convingerile lor teologice, de fapt revelează concepția lor că odată cu întruparea Logosului divin a început o creație nouă, idee în deplină consonanță cu teologia Noului Testament.

Importanța întrupării

Este așa de important să credem că Logosul este Dumnezeu și că întruparea Logosului a fost întruparea lui Dumnezeu? Colindul transmite ideea că prin întruparea și lucrarea Celui făr de-nceput s-a materializat mântuirea noastră. Implicația este că fără credința în întruparea lui Dumnezeu nu putem fi mântuiți. De fapt Domnul Isus a avertizat pe contemporanii Săi cu cuvintele: „Dacă nu credeți că Eu sunt (își atribuia prerogativele divinității prin aceste cuvinte) veți muri în păcatele voastre!” Colindul arată că cei care l-au compus și l-au transmis peste veacuri cunoșteau divinitatea lui Mesia.

Există alte informații în colind care punctează spre doctrina corectă a strămoșilor noștri. Așa este informația care descrie

3. Relația corectă dintre Prunc și Maria

Colinda arată de asemenea că strămoșii noștri nu aveau cultul Mariei. Știți că credința creștină biblică a fost coruptă prin secole, și una din corupțiile la care a fost supusă a fost aceea că s-a trecut al zeificarea Mariei și oamenii au început să îi aducă închinare ca Domnului Iisus. Oamenii au creat apoi imagini ale Mariei cu Pruncul la cae se închină. Păcat dublu. Pe de o parte și-au făcut chipuri la care se închină, ceea ce este în contradicție cu Cuvântul lui Dumnezeu (Exod 20:1-3; Deuteronom 4:15-19). P e de altă parte se închină făpturii, la Maica Domnului, în loc să se închine numai lui Dumezeu. Evanghelia lui Matei spune că în momentul în care magii au ajuns în casa unde era Maria și Pruncul, ei s-au închinat! Era cea mai bună ocazie să arate că Maria este vrednică de închinare și să se închine ei, dacă închinarea la Maria este justificaată! Dar textul biblic spune: Au intrat în casă, au văzut Pruncul cu Maria, mama lui, s-au aruncat cu fața la pământ și I s-au închinat! E clar că magii s-au închinat lui Iisus și nu s-au închinat și Mariei!

Strămoșii noștri nu au avut cultul Mariei! Colindul o numește simplu Maria și Fecioara. Nu sunt folosite apelative ale Mariei ce au ajuns în limba română și în credința românilor după sosirea slavilor, ca Precista, Panaghia etc.

O ce veste minunată/ În Viflaim ni se-arată/ Că a născut Prunc/ Prunc din Duhul Sfânt/ Fecioara Maria

Textul colindei o numește pe Maria Fecioară, și atât. Nu apar în aceste versuri nume sau apelative ale Mariei care au apărut în teologia creștină după ce Biserica a început să se depărteze de adevăr și să practice mariolatria. Apelative ca Precista sau Panaghia și închinarea idolatră la Maria ni le-au adus slavii la venirea lor pe teritoriul României.

Nu avem în limba română nici apelative ale Mariei identice cu cele care au fost dezvoltate în țările din Apus după legalizarea creștinismului în Imperiul Roman. În Apus Maria a fost denumită Doamna. Astfel avem apelativul Madonna în Italia, Notre Dame în Franța și Anglia etc. Când Mariei i s-a dat titlul de Doamna de fapt i s-a conferit statutul de divinitate. Știți că creștinii au refuzat să îl numească pe Cezar Domnus  și aceasta deoarece ei credeau că acest titlu i se cuvine numai lui Dumnezeu, și de aceea Îl numeau pe Isus Domn. Isus Christos e Domnul, este una din cele mai vechi și mai scurte confesiuni ale credinței creștine. Când apusenii au început să o numească pe Maria Modonna sau Notre Dame, de fapt au ridicat-o pe aceeași treaptă cu Domnul Isus. În limba română Maria nu a fost numită Doamna niciodată. Românii au știut implicația acestui apelativ și au refuzat să îl aplice Mariei.

Voievozii Țărilor Române și-au luat titlul de Domn, arătând că sunt suverani, că nu este nimeni deasupra lor. Soțiile lor s-au numit Doamne. În afară de voievod nici un român nu putea să se numească Domn. Astăzi toți sunt domni: Domnul cutare, doamna cutare… Aplicarea acestui apelativ la oamenii de rând a început să fie folosit de populația romînească foarte târziu, de-abia în a doua jumătate a secoului XIX.

Faptul că românii nu au numit-o pe Maria Atotsfântă așa cum au numit-o slavii și grecii, nu au numit-o nici Doamna așa cum au numit-o apusenii, lucrul acesta ne spune că au avut la începuturi o teologie corectă în ce privește relația Mariei cu Domnul Iisus, fiul ei. Strămoșii românilor la încreștinare au adus închinare numai Domnului Iisus, nu și Mariei. Mai există în acest colind și alte informații care punctează spre aceeași concluzie că teologia strămoșilor noștri a fost corectă, fiind deosebită de cea care domină la ora actuală în popor? Da. Să privim la informația colindului ce descrie.

4. Relația dintre Tatăl și Fiul

Să vedem dacă autorul colindei a surprins în termeni corecți relația dintre Tatăl și Fiul. Ce spune colinda? Pe Fiul cel din vecie, Tatăl l-a trimis să vie… Exprimarea aceasta este biblică. Fiul nu a avut un început, ci a fost din vecie. Aceasta este o altă informație din colind ce arată divinitatea Celui întrupat! Dar este exprimată și ideea că Tatăl L-a trimes pe Fiul…  Mai ales în Evanghelia după Ioan ni se spune mereu că Fiul a fost trimes de Tatăl, și această trimetere a avut un scop bine precizat. Ideea trimiterii Fiului de către tatăl este una profundă din punct de vedere teologic.

La Ioan 5:24 Domnul Isus asigură pe cei ce cred în Dumnezeul ce l-a trimis pe Fiul că sunt mântuți și au scăpat de judecată, intrând în adevărata viață! Trimiterea Fiului a însemnat îndeplinirea misiunii pe care i-a dat-o Tatăl. Evangheliile ne spun că Tatăl l-a trimes pe Fiul și precizează scopul trimiterii: Nu ca să judece lumea, ci ca să mântuiască pe cei din lume! Ioan 3:17 Dumnezeu, în adevăr, n-a trimes pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin EL. Exact acest lucru îl vedem exprimat în colindă.

Pe Fiul cel din vecie/ Tatăl l-a trimis să vie/ Să se nască/ Și să crească/ Să ne mântuiască

De fapt mai trebuie menționat că Fiul este desemnat în colind și cu apelativul de Mesia (Că la Viflaim Maria/ Săvârșind călătoria/ În sărac sălaș/ Lângă-acel oraș/ Naște pe Mesia), ceea ce este o indicație că strămoșii noștri au avut cunoștințe biblice solide. Mesia (Unsul) este titlul Răscumpărătorului nostru în limba ebraică (în greacă a dat prin traducere Christos) indicând omul prin care Dumnezeu își împlinește planurile Sale. Colindul vădește cunoașterea faptului că Mântuitorul are două naturi: Cea divină (Cel făr de-nceput) și cea umană (Mesia – omul prin care Dumnezeu lucrează scopurile Sale îndrăznețe cu omenirea). Profeții arată deslușit că tot ceea ce reprezentanții cei mai de seamă ai omenirii nu au putut înfăptui în istorie (instaurarea păcii și dreptății pe pământ), Dumnezeu va înfăptui prin Unsul său, omul destinat să împlinească voia divină în istorie și societate. ”Eu voi vesti hotărârea Lui” – zice Unsul în Psalmul 2, arătând că planurile împăraților și ale puternicilor vor vădea la pământ, dar hotărârile Domnului vor fi împlinite. Unsul Domnului, Mesia le va împlini, inclusiv hotărârea de răscumpărare a rasei umane.

În cuvinte puține colindul expune atât de multă teologie biblică. E arătată întruparea, sunt contrapuse cele două naturi ale Mântuitorului, e sugerată maturizarea Fiului lui Dumnezeu ca în final să fie menționată mântuirea noastră. Nu se întreține ideea că suntem mântuiți prin întruparea Fiului, așa cum se susține de unii teologi răsăriteni, ci prin lucrarea ce a făcut-o după maturizare. E inferată ideea jerfei lui prin care suntem mântuiți. De aceea a fost trimis de Tatăl.

O misiune precisă la timpul planificat

Această trimitere a fost făcută la timpul promis. Săvârșind călătoria… Este o aluzie la textele biblice Luca 2:6 și Galateni 4:4. Dumnezeu l-a trimis pe Fiul la timpul stabilit în planul mântuirii. Iarăși, evenimentul întrupării, al nașterii este în acord cu cele spuse de profeți. Cum au spus prorocii…  Autorul colindului este interesat de ceea ce au spus profeții, nu de tradiții așa zise „creștine” de care sunt pline alte colinzi mai recente.

Am spus că acest colind începe prin anunțarea Veștii minunate ce ni s-a adus prin nașterea Fiului lui Dumnezeu. Vestea este minunată nu doar pentru că anunță întruparea lui Dumnezeu, ci mai ales pentru că prin întrupare am ajuns să avem un Mântuitor care a fost capabil să făurească mântuirea noastră. Să privim la informația oferită în colindă despre mântuire. Și o să vedem cu surprindere că

5. Colindul expune prin conținutul lui concepția corectă a strămoșilor noștri despre mântuire

Pe Fiul cel din vecie/ Tatăl l-a trimis să vie/ Să se nască/ Și să crească/ Să ne mântuiască. Expresia să ne mântuiască e pusă la capătul unui lanț de acțiuni care au concurat la mântuirea oamenilor, dar este ea înseși plină de informație.

O mântuire pregătită oamenilor

Mântuirea este pentru noi, pentru oameni. A se observa pronumele la persoane întâi plural. O ce veste minunată în Vifleim ni se-arată… Să se nască și să crească să ne mântuiască… Nu îngerii sunt obiectul lucrării lui Christos de răscumpărare, ci noi, oamenii. Îngerii au spus: Vi s-a născut Mântuitor… Mântuitorul este al nostru, al oamenilor, nicidecum al îngerilor. Evrei 2:16 spune: Nu în ajutorul îngerilor vine El, ci în ajutorul seminței lui Avraam. Îngerilor căzuți nu li s-a dat harul să aibă Mântuitor. Nouă, oamenilor ni s-a dat acest har. Autorul colindului include această idee în textul cântării.

O mântuire ce trebuie apropriată personal

O altă observație din varianta ce am arătat că există. Pe Fiul cel din vecie, Tatăl mi l-a trimis mie… Este exprimată concepția corectă că fiecare individ în mod personal trebuie să îl primească pe Fiul pentru a beneficia de mântuire. Tatăl L-a trimes în lume, dar Fiul trebuie recunoscut și acceptat înmod personal. Mi L-a trimis mie, spune autorul colindului.  Nu suntem mântuiți ca neam sau ca popor, ci individual prin primirea Celui trimis de Tatăl.

O mântuire efectuată prin jertfă

Să observăm că în acord cu spusele colindului mântuirea noastră nu a fost efectuată prin întrupare. Colindul menționează întruparea, dar nu ca și scop în sine prin care suntem mântuiți, ci ca mijloc spre o altă lucrare prin care Fiul ne-a mântuit. E menționată întruparea, după care e menționată  maturizarea Fiului lui Dumnezeu și apoi este menționată mântuirea noastră. Nu se întreține ideea că suntem mântuiți prin întruparea Fiului, așa cum se susține de către unii teologi răsăriteni, ci este inferată ideea că suntem mântuiți prin lucrarea ce a făcut-o după maturizare. E inferența că jerfa lui este lucrarea prin care suntem mântuiți. De aceea a fost trimis de Tatăl. Unde este ideea jertfei lui în colind?

Pe Fiul cel din vecie/ Tatăl l-a trimis să vie/ (sau Tatăl mi l-a trimis mie)/ Să se nască/ Și să crească/ Să ne mântuiască// Acum vine strofa care face aluzie la jertfa lui Mesia. E Iisus Păstorul mare/ Turmă ca El nimeni n-are/ Noi îl lăudăm/ Și ne închinăm/ Cu credință tare.

Apare ideea Păstorului, a Păstorului Bun care își dă viața pentru mântuirea noastră. Iisus este numit Păstorul Mare, ceea ce arată cunoștința că El este păstorul ce își asumă funcția de Răscumpărător ale oilor. Expresia Păstorul mare este luată din Epistola către Evrei 13:20 unde se vorbește de moartea lui și învierea lui (Dumnezeu a sculat din morți pe Isus, Marele Păstor al oilor), și se specifică jertfa lui în folosul turmei Sale. Reprezentarea Domnului Isus ca Păstor este de asemenea luată din Ioan 10 unde se vorbește de Păstorul ce își dă viața pentru oi, și aceasta tocmai ca să le ofere prin jertfa Sa viața din belșug ce a avut-o în vedere pentru noi la venirea sa în lume. Câtă teologie într-un colind atât de scurt!

Tot în relație cu mântuirea ce a venit să o făurească, colindul menționează rezultatele jertfei lui.

Jertfa Păstorului a dus la formarea Bisericii Sale

Unde este pomenită Biserica Domnului? Să revedem din nou ultima strofă a colindului.

E Iisus Păstorul mare/ Turmă ca El nimeni n-are/ Noi îl lăudăm/ Și ne închinăm/ Cu credință tare.

Biserica, comunitatea celor răscumpărați este văzută ca turma lui Isus, și această exprimare este biblică. Cartea Faptelor Apostoliilor (20:28) prezintă Biserica într-o lumină deosebită când spune că este turma Domnului pentru care a plătit cu sîngele lui! Turmă ca El nimeni n-are… spune cu mândrie autorul colindului. Biserica este societatea celor răscumpărați prin jertfa Păstorului, turmă sau comunitate prin care Dumnezeu se va glorifica pentru venicie. Așa spune apostolul Pavel în Efeseni că Biserica lui este fără pată sau sbărcitură și va constitui elementul de admirație pentru eternitate! Două paragrafe le aduc în discuție, Efeseni 5:25-25 și Efeseni 2:6-7 texte pe care autorul colindului le-a cunoscut bine.

Christos a iubit Biserica şi S’a dat pe Sine pentru ea, (jertfa lui e menționată) ca să (scopul jertfei este expus) ca s’o sfinţească, după ce a curăţit-o prin botezul cu apă prin Cuvînt, (e primul obiectiv în scopul divin cu Biserica, după care este expus obiectivul ultim al scopului divin cu Biserica, și aici ne ținem respirația) ca să înfăţişeze înaintea Lui această Biserică (să fie cu El și să împărtășească condiția lui!), slăvită, fără pată fără sbîrcitură sau altceva de felul acesta, ci sfîntă şi fără prihană.

Sunem impresionați? Turmă ca El nimeni n-are! Să privim la al doilea text din Efeseni la care probabil s-a gîndit și autorul colindului.

El ne-a înviat împreună, şi ne-a pus să şedem împreună în locurile cereşti, în Christos Isus, ca să arate în veacurile viitoare nemărginita bogăţie a harului Său, în bunătatea Lui faţă de noi în Christos Isus.

Iată de ce vestea este minunată. Dumnezeu a devenit om, și prin întrupare a luat asupra lui nu doar natura noastră, ci și vonovăția noastră și astfel a putut ispăși păcatele noastre. Păstorul și-a dat viața pentru oile Sale. Și prin moartea și învierea lui Păstorul Mare și-a creat o turmă ce nu are termen de comparație, nu are asemănare.

Mai este ceva în acest colind ce ne arată cât de bine cunoșteau strămoșii noștri Evanghelia și Cuvântul lui Dumnezeu, spre deosebire de contemporanii noștri care nu mai au această cunoștință. Este menționat în colind răspunsul nostru corect la misiunea Fiului lui Dumnezeu: Noi îl lăudăm/ Și ne închinăm/ Cu credință tare.

Colindu-l cere credință și închinare pentru a beneficia de vestea bună care ni s-a adus. Nu sunt pomenite deloc ritualurile dezvoltate de creștinism în timp despre care se susține că mântuiesc, nu sunt pomenite faptele omului despre care se susține iarăși, eronat, că mântuiesc, nici intervențiile clericilor despre care se întreține ideea că mântuiesc! Colindul menționează doar de credința în Iisus, care e suficientă să mântuiască.

De fapt colindul exprimă clar ideea că El ne mântuiește, nu noi înșine, ceea ce este din nou în concordanță cu învățătura apostolilor ce spune explicit că mântuirea ne este oferită prin simpla credință în Domnul Isus fără a fi necesare ritualurile și faptele umane.

Pe Fiul cel din vecie/ Tatăl l-a trimis să vie/ Să se nască/ Și să crească/ Să ne mântuiască… El ne mântuiește! Nu noi ne mântuim, așa cum pretinde clasa clericală a românilor din vremea noastră!

Galateni 4:4 …ca să ne răscumpere…

Tit 2:14 El s-a dat pe sine însuși ca să ne răscumpere din orice fărădelege…

Tit 3:5 Când s-a arătat bunătatea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, și dragostea lui de oameni, El n-ea mântuit nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea lui…

Verbele în aceste versete biblice sunt la pasiv! Nu noi facem acțiunea mântuirii, ci noi beneficiem de ea. El o face, noi o avem. De fapt există doar două posibilități. Să ne lăsăm mântuiți de El – să ne închinăm cu credință tare, sau să respingem mântuirea Lui și să încercăm să ne-o confecționăm noi înșine… Nu uitați însă, că dacă noi ne puteam mântui Tatăl nu ar fi trimis pe Fiul Său în lumea noastră să moară pentru noi.

Iată că și o colindă poate reflecta corect doctrina biblică a mântuirii. Colindul acesta arată teologia străveche a românilor, teologie a cărui caracter biblic o deducem din lingvistică și conținut. În urma analizei conținutului ei bogat nu putem face altceva decât să procedăm așa cum se spune în ultima strofă: Noi îl lăudăm și ne închinăm cu credință tare!

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s